Nedumeriri orale

Si non e vero, e ben trovato! Sper că am scris bine, dar ideea e că şi dacă ar fi aranjată, tot e mişto! Băieţii au imaginaţie! Iar dacă e pe bune, e o dovadă în plus că oralitatea stă la baza culturii populare!
Apropo: ce venea pe branulă? Un Murfatlar din vremurile bune?

Exact. Rămânem în zona oralităţii orice am face. Sâmbăta asta post-summitistă e condamnată la oralitate.
Pe branulă primesc în zilele bune o Busuioacă de Bohotin. Şi când sunt cumine amandine de la Vania.

Sper că ai o pilă la cei care chiar produc Busuioacă de Bohotin, altminteri n-am văzut vin românesc mai falsificat! Şi-ţi spune asta un amator de Busuiacă, vin care se ia de mână, la falsuri zic, cu Galbena de Odobeşti, un vin splendid, când nu e produs pe „Dealurile Chimiei”.

A, păi de falsuri am tot dat. Dar am profitat de un drum la Huşi pentru o conectare la southstreamul corespunzător. Şi dacă tot povestim de măsluitorii de hemoglobină divină să nu uităm nici Grasa de Cotnari – după care, oricum, nu mă dau în vânt.

Cum mi-am petrecut o parte a studenţiei: aia cu practicile în producţie, şi ceva din stagiatură la Braşov, m-am nărăvit la vinurile de Jidvei. La ARO, unde cotizam cu credinţă, alături de un grup de „consumatori fruntaşi”, altminteri buni cunoscători în materie, aveam puse deoparte sticlele noastre cu vin de la Staţiunea De Cercetări Alba. De atunci le sunt fideli celor de la Jidvei, mai puţin când e vorba de „Feteasca Neagră”, care e în habitatul ei natural la Dealu Mare. În rest, multe etichete, prea puţin vin bun.
Prin anii 70 beam un minunat Cabernet şi un Merlot de Medgidia. Uşor, uşor, au dispărut, nu înainte de a se prosti.

Mă dau şi eu Zorro, că-i sâmbătă seara şi-s beat (în definitiv, de ce-ar face sâmbăta excepţie? – ca să parafrazăm): e bună poanta, o ştiam!

@ Vania
Eu acum am descoperit poanta. Şi îmi propun să îţi urmez exemplul.

@ Constantin Gheorghe
Da, Merlot-ul de Medgidia e acum de Murfatlar şi nu mai e Merlot. E un fel de ceva la care e posibil ca şi madam Curie să fi contribuit cu ceva. Vorbeam mai zilele trecute cu Moshe şi ne întrebam unde au dispărut bunele obiceiuri. Şi nu era vorba doar de murfatlaricale, ci şi de braga rece. Sau mastică. Unde mai găsim o mastică ? Să mai zic că pe aici, la Constanţa nu găseşti o plăcintă dobrogeană să dai cu tunul. Dar chiftele americăneşti, călcate de compresor, din belşug.

Prietene, prin 71 sau 72, la Constanţa s-a ţinut un soi de Conferinţă a matematicienilor din licee. Frate, am tras un frig crâncen, era imediat după Anul Nou, locuiam într-un internat neîncălzit, ne-au dat un munte de pături, degeaba! Vecinul meu de pat era disperat: „Mă, m-am străduit toată noaptea să conving pătura asta să nu mai tremure, dar degeaba!” Ei bine, ne-am repezit dimineaţa pe-o plăcintă dobrogeană uriaşă, atunci scoasă din cuptor, cu disperarea celui pierdut în deşert pe băltoaca dintr-o oază! Şi cu braga de rigoare. Era undeva pe lângă statuia lui Ovidiu. Sau a lui Eminescu: de frig, şi acum amintirile cam tremură!
Iar la Slatina, unde am locuit o vreme, avea bragă „la turci”, altminteri albanezi toată-ziua, care făceau şi o delicioasă îngeţată. Aceste mici delicii dispar, pentru că nu înţelegem că banul poate ieşi la fel de bine şi din bragă, nu doar din Coca Cola.
Şi apoi, cheftele ştim să facem şi noi! Nu e nevoie să treci cu compresorul peste ele! Eu nu pot să intru la McDo, din cauza mirosului de seu de vacă prăjit. Era un chin, când mă duceam cu puştiul meu. Noroc că era unul cu terasă. Iarna mă făceam că plouă!

Şi că veni vorba de mastică, mi-a adus cineva , de mult, o sticlă de mastică, produsă într-o mânăstire trapistă din Israel. Vezi că mondializarea n-am descoperit-o noi?

Păi plăcintăria-simigeria din Piaţa Ovidiu, de care pomeniţi era o adevărată instituţie. Aveau covrigi cu sare şi mac. Stăteai câte un ceas să îţi lege o sfoară de covrigi din ăia. Pe care îi terminai până să te dumireşti, înnecaţi în iaurt de oaie, rece cu mult caimac şi gros să-l tai din cuţit. Iar apoi, dacă te boiereai şi aveai parale, luai altă coadă la rând. La plăcinte. Şi dobrogeană. Şi cu brânză dulce. Şi de caş. Şi din ceea cu carne. Şi câte şi mai câte. Cu nelipsitul iaurt şi clăteală de bragă.
Acum simigeria nu mai e. Nici covrigii. Nici plăcinta. Dar câte un frig şi-o dârdâială mai putem organiza.
Bragă nu fac ăstia din lene şi din prostie. Şi pentru că nu se găsesc prafuri la plic pentru bragă instant.
Mastica… mi-a adus cineva, acu vreun an, din Albania ceva ce spuneau ăia că ar trebui să fie mastică. Era un uzo neinspirat. Ceea ce poate părea asemănător, dar nu e.
Tot aşa cum nici amărâţii de papanaşi (nişte gogoşi unsuroase) care sunt prezentaţi pretutindeni drept specialitate naţională, n-au nicio treabă cu papanaşii ăia vechi, pe care doar prin Nordul Moldovei îi mai ştiu unii tocmi: fierţi, daţi prin pesmet, zahăr şi nucă şi îmbunaţi cu prisos de smântână şi dulceţuri de cele bune.

@Mordechai: bre, uitasi braga la nominalizari 🙂

N-am uitat-o ? Cum s-o uit ? Că doar la ea mi-e gândul. Asta povesteam şi cu prietenul Constantin Gheorghe. Dar ce-i pasă ciutăceniei tale, că ţi-ai dus Împărăteasa şi Moştenitorul la loc cu belşug de ciocolată !:)

Da, cred că despre aia este vorba. ştiu că ne spuneau constănţenii că e celebră. Iar iaurt de oaie nu se mai face, din păcate! era o minunăţie. Mă mir cum n-au fript până acum merinoasele de pe la voi! Alea de la Pallas. Dar nu e timpul pierdut. Motive de chefuri tâmpe, grămadă!
Bragă Instant? De ce nu? Turcia a făcut un salt tehnologic remarcabil! Dacă fac F 16, de ce n-ar face şi bragă la plic, cu juma din Tabelul lui Mendeleev pe etichetă?
Ştii ce? Nu punem noi de-o filială „Slow Food”?

Ba, de iaurt de oaie „echte” ne mai descurcăm. Cu puţină deplasare, în piaţă la Medgidia. Şi cu mult noroc, la prima ora dimineaţa şi la Constanţa. Iar brânza de burduf, deplasare serioasă, la Humor. Dar tot la prima oră că se gată.
Categoric. Consideraţi-mă ca înscris. Ba chiar la un very slow food. Cu bucate primenite şi bibilite după rânduială. Cu vinul potrivit după cununa bucatelor. Şi musai cu meseni plăcuţi şi risipă de vorbe de duh.

După ce am citit comentariile am crezut că îmi joacă feste tastatura şi am trecut la alt post. Am înţeles până la urmă că legătura dintre anunţ, bragă şi papanaşi e oralul 🙂

Cred că administratorul luase multe amandine înainte. Bănuiesc că citeşte blogul Vaniei 🙂

@ Satmăreanca
Păi dacă s-a dus branula, urmând cu demnitate şi lipsă de imaginaţie exemplul lui Vania, am trecut la distribuţia pe cale orală. Sâmbăta lucrăm doar oral.
Noi nu ne căpiem la amandinde multe. Sau dacă, totuşi, nu ne lăsăm derutaţi de întrebările vânătoarei.

Într-un fel, trebuie să ne redescoperim rădăcinile, să ştim cine suntem şi de ce. Nu e nici nostalgie, nici refuz al globalizării, nici altceva. E o atitudine cât se poate de raţională. Italienii au făcut din diversitatea gastronomică un motor al turismului şi un element al identităţii lor. Or şti unii de Da Vinci sau de Capela Sixtină, dar mai toţi ştiu de pizza. Şi nu vorba doar de pizza sau de paste, ci de un stil de viaţă asociat. Care îţi dă mai multe satisfacţii decât statul la coadă la muzeu. Nu că nu ne-ar place la muzeu, dar …

Ce spuneti voi pe aici? Mamaaaaaaa!
Imi place de mor sa beau Murfatlar, dar braga n-am baut niciodata…
Si inca ceva: vreau si eu la Constanta, ca m-am saturat de Bucuresti! Cine ma cheama la un pahar de Murfatlar?
Daca nu ma cheama nimeni, tot vin acolo si-l beau trista pe o zi ploioasa!!!

Cat despre postul asta… ce sa spun… tre sa mai invat, ca nu mai inteleg ce e cu gura, cu mana, etc!

Chiar nu e vorba doar de pizza si paste. Mai e loc şi de carapaccio ( parcă aşa se scrie) şi Chianti. Până la urmă cultura se face şi în bucătărie.
Iar atunci când vorbim despre toate acelea la care tânjim, tocmai de asta o facem: pentru că ne cerem înapoi ceva ce era parte a ceea ce suntem.
În Austria ăia n-ar da apfelschnapps-ul lor pe toată zama de ploşnă. Iar asta stă frumos rânduit lângă Mozart şi wiener schnitzel, într-o alăturare frivolă, dar onestă.
Spaniolii ştiu de o sangria şi o paella, bollero-izata corespunzător pe cromatică de Dali, sub clar de Gaudi.
Şi tot asemenea. Doar noi ne căznim să ne lepădăm din tot ce ne făcea să le semănăm parinţilor noştri, încercând tare mult să semănăm copiilor nimănui.

Bragă ? Păi, Marie, dacă nu ai simţit papila frământată de dulce-acru-ămăruiul uşor acid al unui pahar de braga de la gheaţă e dificil să înţelegi metafizica specială a unui Murfatlar nespurcat cu haşdoiouri inoportune.
La Constanţa se ajunge şi fără chemare. Dar îţi facem şi chemare că poate cere la ambasadă:)
Păi… nici noi nu prea mai ştim. Că la subiectele astea periculoase se pleacă de la premiza gurii, dar… de scris scriem tot cu mâna.

Off, Doamne… mi-e dor de Gaudi, ca de o sfidare a liniaritatii!
Parca ar fi o expresie a existentei poetice!

Eu îl suspectez căar fi o expresie a unui tratament inadecvat. Dar maladia respectivă e ingredientul fundamental al geniului.

Mordechai, prietene, ai atins un subiect dureros: furia noastră de a scăpa de trecut, de orice fel de trecut, de amintiri, dar şi incapacitatea de a ne proiecta imaginea în viitor. Nu contează decât momentul prezent: nimic în spate, nimic în faţă. Ne cerem înapoi ceva din ceea ce era parte din ceea ce suntem, dar pe care nu de puţine ori n-am ştiut să preţuim şi la care am renunţat voluntar. Tragic asta e: renunţarea voluntară, de dragul „sincronizării”, al „intrării în rândul lumii”, la multe dintre lucrurile după care tânjim acum. Suferim de un soi de complex de inferioritate, care vine din asimetria de bunuri materiale, din lipsa lor, ignorând ce putem face la capitolul bunuri simbolice. Uită-te la frenezia cu care se cumpără ultimele nimicuri strălucitoare, telefoane de sute de euro, pe care nici 1% dintre proprietari nu le folosesc la întrega capacitate. În fond, ne apropiem, pe elicea aceea a mişcării istoriei, de un moment similar cu acela din anii 60, când ne bucuram sau chiar plângeam de bucurie că puteam să cântăm din nou” Românaşului îi place, sus la munte, la izvor!”
Asta e, ne vom întoarce la izvoare, întrebându-ne de ce a trebuit să pierdem atâta timp de pomană…
În fond, anunţul ăla, stupid, la urma urmei, nu e decât un pretext. Şi e bine că am dus discuţia pe calea asta.

Nu vă atingeţi de Gaudi! Sunt fan ABSOLUT! Deşi n-am ajuns să văd Barcelona, dar tot mai trag speranţe. Şi nu întotdeauna e indicat să-i tratezi pe lunatici. Le distrugi creativitatea.

Păi zilele trecute mi se văita o cunoştinţă – femeie cu resurse materiale mai degrabă modeste- că trece printr-o mare dramă. Puştiul ei de 14 ani şi-a pierdut celularul. Şi era unul al naibii de scump. Pe care îl primise el cadou. Ca să nu se mai necăjească şi să-şi amărască sufletul din partea ticăloasei de profesoare de limba română, car l-a lăsat corigent.
Exact. Anunţul era doar un banc. Iar bancurile bune sunt pretexte de discuţii, sau ilustratii cu haz ale unor argumente.
Când vorbim despre ce vedem când ne privim în oglindă suntem siliţi să notăm şi definiţia consistentă dintre ceea ce credem noi că arătăm oglinzii şi ceea ce trimite de fapt lumina crudă.
Nu e frumos să folosesc aşa citarea, dar o să mi-o îngădui:
http://danieloctavian.weblog.ro/2007-11-06/208591/Autoportret-cu-mana-stanga.html

E acolo spre final ceva care spune bine un gând.

Pe Cultural e Amarcord! Şi da, e o bună concluzie: „Iar in lipsa unei autentice identitati nu vom fi nicicand respectati. Pentru ca, in ciuda stradaniei noastre de a imita tot ceea ce gasim noi demn de imitat la ceilalti, la vestici, ei nu vor gasi la noi decat maimutarite, imitate, ingrosate, amplificate, toate defectele lor.” O, da, când e vorba de imitaţie, suntem campioni mondiali!

De Gaudi doar de bine.

Amarcordul e văzut, răsvăzut şi adunat pe DVD. Ceva mai încolo am să mă răsfăţ cu un film. Ezit între un Tinto Brass onest sau 400 de lovituri – al lui Truffaut. Pe care îl revăd regulat, spre neuitare.