Sindromul Nahorniac

Unde întorci capul toată lumea comentează ultimele vibraţii ale corzilor vocale băsesciene. Analizează, disecă, despică firul în n+1 părţi. Nelipsitele bancuri pe temă „labe”- istă apropos de postul unde s-a dus prietenul lui Putin să se ofere adoraţiei maselor. Care mase aveau altă treabă. Alându-se ( ele, masele) în plin sezon de „ne-ai cam plictisit”.

Aşa că zău n-am niciun chef să stau să mai iau la tonomaţit panseurile licuiriciosului. Aruncate între o băşinică a lu’ Monica şi o înghiţitură a responsabilei cu sexul.

Am să notez un singur lucru: Băsescu suferă, ca mulţi politicieni români de sindromul Nahorniac. Vă mai amintiţi de Emil Constantinescu şi ” dragă Vaclav”. Sau acelaşi Constantinescu şi „prietenul Jacques”.  Acum Băsescu trece prin aceleaşi episoade delirante. Doar prietenii imaginari sunt alţii. Nici zâna măseluţă, nici iepuraşul roz ci Bush şi Putin. Desigur, acelaşi Putin la care zeusul se dădea forţos in absentia. Cam aşa se manifestă sindromul Nahorniac la politicianul român. Care, prin simpla inspirare a aerului aceleiaşi încăperi dimpreună cu cei forţoşi, se simte pătruns de măreţie. Dar despre fenomenul ăsta am vorbit acum două zile într-un post special.

Altfel vocalizele prezidenţiale nu interesează pe nimeni. Ca şi părerea sa în cazul Constanda. Unde singura părere ar trebui să fie a parchetului. Un parchet serios şi nepolitizat, când aceasta va fi posibil. Iar atunci, cu siguranţă, va trebui să fie auzită şi părerea lui.  Calitatea în care va fi audiat atunci va trebui legal lămurită.

Dacă, totuşi, simţiţi nevoia de o analiză mai aplicată a zicerilor jucătorului o veţi găsi la Andrei Bădin.