Omul statistic

foto by wawaron@deviantart

Tot mai des sunt anunţat că mă pot odihni. Că nu mai trebuie să gândesc. Că o fac alţii pentru mine. Mă pot relaxa. Îmi pot umple farfuria cu porţii consistente de divertisment ieftin, mă pot MTV-iza în voie, pot îngurgita porţii enorme de reality-show. Pot face cam orice, făra a mai avea obligaţia de a gandi. E chiar contraindicat. Sunt altii. Mulţi alţii care sunt gata să o facă pentru mine. Care au făcut-o deja. Eu trebuie doar să mă aşez cuminte în celula mea urbana, în segmentul meu demografic: vârstă, sex, educaţie, venituri…

Fast -food, fast love, fast – think. Totul e acolo în raft. Gata preparat. Cu E-uri în limita admisă. Gata preparat. Gata digerat. În scurt timp ar putea fi disponibil şi gata defecat. Simplificat.
Tot mai des aflu că sunt altii care gandesc pentru mine. Eu nu trebuie să mai gândesc. Eu nici nu mai exist. Eu sunt doar un element de statistică. Un segment demografic. Sunt 59% urban şi 41% rural. 51% femeie şi 49% barbat ( statistica asta mă îngrijorează intim). Am studii elementare în proportie de 19%, medii 42%, superioare 27%… Îmi fac cumparaturile de la supermarket, navighez pe internet, consum televiziune şi mă preocupă soarta Elodiei în varii procente. Am o speranta de viaţă scăzută. Şi nicio speranţă.
Gândesc alţii pentru mine. Există ONG-uri care se indignează pentru mine. Opiniile mele sunt pregătite şi ambalate în condiţii de perfectă igienă. În problema CNSAS, a câinilor fără stăpân, a poliţiei animalelor, a votului uninominal… Deja sunt alţii care au gândit pentru mine. Mi-au formulat alţii gandurile. Le-au aşezat în petiţii, pe care am doar obligaţia de a le semna. Pe bannere, pancarte, pagini de ziar. E inutil să gândesc cu mintea mea. E chiar contraindicat. Societatea nu aşteaptă asta de la mine. Sunt doar o serie. Un număr.
Tot mai des aflu că sunt alţii care gândesc pentru mine. Care ştiu ce e cel mai bine pentru mine. Care îmi pot simplifica viata. Eu nu trebuie să gândesc. Trebuie doar sa iau o pancartă în mana şi să ma aşez cuminte în mulţime. Să semnez o petiţie. Să pun o ştampilă pe un buletin de vot. Să apăs butoanele telecomenzii. Să consum. Să fiu, tăcut, una din cifrele statistice aşezate după virgula. Iar asta mă poate face socialmente acceptabil. Nu e nevoie de dubitaţii, interogaţii…
Tot mai des, din ce în ce mai des, realizez cât de mulţi sunt cei care gândesc pentru mine. Politicieni, oengişti, analişti, ziarişti, microbişti… Sunt atât de multe cauze… şi pentru toate cineva a gândit deja în locul meu. Cineva a construit deja o opinie. Pe care a tipărit-o pe un banner, pe o petiţie, într-o lege… Reprezentându-mă. Democratic şi statistic.
În numele meu se poartă razboaie. S-au dus cruciade în numele meu. Eretici au fost arşi pe rug. Milioane au fost trimise la moarte. Toate în numele meu. Pentru ca aşa gândeam eu. Fără ca măcar să-mi dau seama. O făceau alţii pentru mine. În numele meu.
Uneori descopăr că pot gândi cu mintea mea. Şi atunci încep să pun întrebări nelalocul lor. Să găsesc răspunsuri şi mai nelalocul lor. Să realizez că e hilar ca un absolvent de Ştefan Gheorghiu să pozeze în Savonarola, demascator al turnătorilor la securitate. Atunci mă întorc spre cei care spun că mă conduc, care gândesc pentru mine. Şi se nasc noi şi noi întrebari. Care nu ar trebui să existe. Iar simplul fapt că încep să îmi pun şi să pun aceste întrebări, mă face să devin tot mai puţin acceptabil social. Să mă încadrez tot mai puţin în segmentul demografic în care mi se pregătise, comod şi lipsit de griji, culcuş. Şi atunci se năpustesc spre mine hoardele segmentate demografic corect. Care vor să mă aducă înapoi, pe calea cea bună. Şi ele ştiu exact ce să îmi spună şi cum să mă pedepsească. Pentru că  a existat, există şi va exista întotdeauna cineva care să găndească pentru ele.

P.S. Textul e ceva mai vechi, dar am găsit că e oportun.