Raul şi Cioran

În oraşul ăsta nu mai există librării. Acolo unde înainte era libraria mea preferată s-a deschis şaormărie. Într-o altă parte e casă de amanet. Sau jocuri mecanice. Cea din cartier e internet cafe. “cărţi nu se vinde” -îmi explicase privatizata de la mine din cartier. Fostă “patroană de librarie”. Actualmente “întreprinzătoare în IT”.
Sunt la mol. Cică se scrie mall. Sau e supermarket. Sau hipermarket. Sau dracu’ să-l ia. Sau hipophipersupraultra-market. Nu am ştiut niciodată să le deosebesc între ele. Există aici un loc unde se vând cărţi. Nu e o librărie. E o hală mare, vizavi de o şaormărie ( există un fir magic care pare să lege şaormăriile de librării). Înăuntru urlă muzica. Nu e librărie. E un fel de mini- hipopohiper… Unul mai mic, încăput în burta celui mare. Aşezat faţă în faţă cu o şaormărie. între un magazin de parfumuri şi o tutungerie.
Am intrat. Muzica urlată dinăuntru se amesteca, într-un melanj zgrunţuros, cu urletul muzicii de la şaorma, care se amesteca, la randul ei, cu urletul de la magazinul de electronice, care se amtesteca… Magazinul e relativ plin. Un panou lăbărţat îmi dă de veste de o lansare de carte. Citesc. Privesc. Marele autor de romane poliţiste cretine şi-a lansat cartea. Îl zăresc. E important. Obez. Bărbos. Ochelarist. Păr cănit superficial. Are o poză intelectuală. Stă înghesuit aproape de casă, între doua dudui. Şi emite ( probabil) cu solemnitate propoziţii care ar trebui să fie memorabile. Cele doua cucoane îl privesc ca pe Mântuitor coborât de pe cruce. Au o vârstă la care nici cochetăria, nici risipa de sulimanuri de pe chipul lor nu mai pot face minuni. Strâng la piept câte un exemplar din noul roman al “maestrului”. Maestrul pozează în continuare important. Simte că îl privesc. Simte ca e privit. Aşa că pozează şi mai abitir. Dă din cap şi plescăie din buze.
Pe rafturi sunt înghesuite de-a valma cărţi şi jucării stupide, discuri, rechizite şi un întreg ghiveci de prostii colorate, greu identificabile. Un puşti se apropie de casieriţă.
Are până în 18 ani. Poate 19. Dar sigur nu mai mult. Un tricou kaki, pe care sunt tipărite strident înjurături englezeşti. Blugi cu aspect jegos. Pantofi sport coloraţi ţipător, cu o talpă ca o roată de caşcaval. Tuns scurt. Breton. Bretonul dichisit în şuviţe lipite, geluite pe frunte. Are o expresie uşor tâmpă. Mers de struţ indignat. E limpede că nu e în mediul lui aici. Nu ştie ce atitudine trebuie să afişeze. Nu e obişnuit cu locurile unde sunt cărţi. Are o atitudine indecisă: între şmecher de cartier şi tocilar în retragere. Se apropie de casieriţă:
– Ăăă… Cioran aveţi ?
Nu dă bună ziua. Nu e stilul lui. Dar întreabă de Cioran. Îmi promit că niciodată-niciodată-niciodată nu o să mai judec oamenii dupa aparenţe. Mi-am mai promis asta cândva. Devin brusc indulgent şi interesat.
Vânzătoarea nu pare deranjată de absenţa formalului “bună ziua”. De fapt vânzatoarea nu pare interesată de nimic … punct. Tot butonează la telefonul mobil. Nici nu-l învredniceşte cu o privire pe junele cioranian. Aruncă o privire pe calculator. Tastează. Apoi fără să se oprească din rumegat şi butonat la celular răspunde:
– Avem. La 15 lei, la 19, 50 şi la 23.
Puştiul e debusolat. Se întoarce spre magazin. Nu ştie ce să facă. Încotro să se indrepte. Un tip şifonat şi deprimat i se adresează:
– Cioran ? Hm… Cioran… tipic românesc. Toată viaţa a vorbit despre sinucidere, dar n-a fost în stare să o facă. Spre deosebire de Pavese. Tipic românesc. Dăm cu gura… dar atât.
Deprimatul îi întoarce spatele. Un bătrânel îl bate pe umăr pe puşti.
– Cioran cauţi ? Ce ştii dumneata despre Cioran, domnule ? Ştii că a fost legionar? Ai idee ? Ştii câţi evrei, câţi oameni au suferit din cauza criminalilor ăstora ?
Puştiul nu ştie. Rumegă la gumă şi rânjeşte idiot. Poate, totuşi, aparenţele nu sunt atât de înşelătoare. La casă e unul mare cât un munte. Întoarce capul spre bătrân şi spune cu voce baritonală.
– Mai terminaţi cu Cioran ! A fugit in Franţa. A scris franţuzeşte. Nu e român, s-a lepădat ca o iudă. Citiţi mai bine români de-ai noştri adevăraţi. Naţionale. Tănara generaţie… vai de voi… ce o să se aleagă de voi… Căscaţi gura la prostii occidentale şi la tâmpeniile astea… Ce-i tataie ? De ce îi împui capul cu prostii copilului ?
Bătrânul ridică braţele a dezvinovăţire şi se îndepartează grăbit. Puştiul se apropie de un raft. O doamnă în vârstă, în care o recunosc pe una din admiratoarele Maestrului, îi atrage atenţia:
– Eşti prea tănăr pentru Cioran… Dar e bine că citeşti. Ştii că … Uite îţi recomand o carte potrivită vârstei tale.
Îi arată cartea maestrului. “Asasinul cu ochi căprui”. Puştiul dă din cap. Nu vrea.
– Nu… Cioran vreau io…
Alături un tip în sutană călugarească. Aşteaptă până ce se îndepartează admiratoarea maestrului. Apoi se apropie de puşti şi îi pune în mână o carte.
– E păcat. E mare păcat. Uite aici. Învăţăturile Părintelui Cleopa. Nu mizerii papistaşe. Lasă-l pe Cioran, că e pacat ! Îţi strică sufletul…
– De ce să-l lase, domnule ? -sare o jună de vreo douăzeci şi nişte ani. Evident studentă. Toată atitudinea ei, ţinuta, vrea să sublinieze asta.

-Cioran e super ! Adevărat apostol al dreptei ! Şi anti-comunist convins.
Apoi şoptit, la urechea junelui căutător de Cioran:
– Era un mare admirator al Căpitanului… să ştii.
Maestrul s-a apropiat şi el. Radiază bunavoinţă şi autosuficienţă.
– Dragul meu… cum te cheamă ?
– Raul – rumegă puştiul privindu-l în dungă.
– Văd ca îţi place să citeşti. Lucru rar la generaţia ta… Uite…
Maestrul a luat un exemplar al cărţii sale şi mâzgăleşte ceva. Mormăie:
– Pen…tru… Ra…ul…cu simpatieeee, aşa… Uite îţi dăruiesc cartea asta. Lasă-l pe Cioran, nu e pentru tine.
– Gratis? – mestecă junele la ciungă.
– Evident- raspunde maestrul- ţi-o dăruiesc.
Puştiul stă puţin pe gânduri. Rumegă. Apoi o zbugheşte aruncând peste umăr:
– Thanx man!
– Hei, băiatu’… cartea ! – strigă plictisita de la casă.
– O achit eu…- o anunţă maestrul.
Nu rezist tentaţiei. Mă iau după tânărul iubitor de Cioran convertit la romane poliţiste. S-a oprit la şaormărie. Priveşte spre masa la care stă o fată. Cam de vârsta lui. Cam dupa tipicul lui. Se apropie.
– Sal…
Puştoaica îl studiază cu o expresie plictisi-scârbită. Apoi răspunde. Cum altfel ? Rumegând la ciungă.
– Sal…
Puştiul şi-a înfipt o mână în buzunar, până la cot. Se uită pe masa fetei. Acolo e o carte. Cioran ! Puştiul rânjeşte.
– Adina?…
– Îhî!
– Io sunt Raul… ştii… superraul007 care l-ai cunoscut pe net… pe mess…
– A… tu eşti , mei ?
– Îhî ! N-am găsit Cioran cum am vorbit ca cod de identificare… N-are ăştia. Am luat asta …că ne cunoaştem dup€ poze care le-am văzut oricum.
Rânjesc amândoi. Puştiul se aşează. Aşează asasinul maestrului peste Cioran. Lângă cele doua cărţi e un compact disc. Raul îl ia şi îl studiază. Hlizeşte:
– Guţa ? Super-tare !
Am plecat. Nu mai cumpăr cărţi. E inutil. O să imi iau un “aipod”. Şi poate-l găsesc pe Cioran într-o “compilaţie bazată” de empetreiuri. La un loc cu Guţă şi Borges.