“Cerul înstelat deasupra mea, iar legea morală în mine.”
Vasile a căzut pe gânduri. Şi-a indesat doi covrigei săraţi în gură, molfăie şi dă din cap:
– Ăsta cine-i ?
– Kant.
– Aha. Ia mai bagă o dată.
Îi repet: “Cerul înstelat deasupra …”
Vasile e edificat.
– Deştept Cantu ăsta.
Răsuflu uşurat. Vasile mai basculează trei covrigei.
– Da’ asta o fi la ei, la americani !
– Kant a fost neamţ- ma trezesc corectându-l aiurea în tramvai.
– Tot aia ! Tot Schengen ! Băi ! Uite ce e !…
Vasile mai consumă doi covrigei. Un gât de bere. Râgâitura regulamentară.
– Aia merge la ei… la nemţi… sau ce rahat e Cantulea ăsta. Păi, daca e nori ? Dacă e nori… lula cer înstelat…
Observaţia e justă, dar omite esenţialul. Asa că, pentru a doua oară, simt nevoia asta inutilă si ireprehensibilă de a fi subtil.
– Da, Vasile, dar cerul e tot acolo. Tot înstelat… chiar dacă sunt nori. Doar că noi nu-l vedem.
Excursul ăsta în concepte complicate îmi face bine. Vasile are un gest de lehamite.
– Căcat ! Dacă e nori de unde briciu’ meu ştii că ceru ‘ mai e acolo ? Şi ca e înstelat ? Hă ? Dacă stelili s-a roit şi trage chiul… căcat !
M-a doborât. A fost involuntar subtil. Şi profund. Atăt de involuntar încât se grăbeşte să corecteze această proastă impresie.
– Frate ! Dacă e nori… canci cer înstelat. Iar cu legea… păi, la noi mori cu legea în braţe, dă-o în puii mei ! Aia e! E varza Cantu ăsta al tău. E deştept, da’e varză ! Altu’ !
L-am rezolvat şi pe Kant.