Dreapta cale

De prea multă vreme era împărţit poporul său… Înţeleptul privea cum, cu fiecare zi, tot mai adânc şanţ se săpa între cele două tabere. Cum cei ce aleseseră o cale prigoneau pe ceilalţi şi-i batjocoreau. De prea multă vreme căuta poporul său răspuns la marea întrebare. Şi fiecare dintre tabere socotea că al ei era răspunsul drept şi dreapta cale.

Se năşteau şi piereau generaţii, lăsându-şi moştenire calea de urmat. Uneori părea că unii erau mai numeroşi, mai aproape să îşi impună adevărul lor… Apoi, de nicăieri parcă, sporeau forţele celor ce aleseseră cealaltă cale şi echilibrau balanţa. Aşa duraseră lucrurile de generaţii.

Înteleptul hotărî că prea multă vreme fusese împărţit poporul său. Prea multă vreme. Aşa că într-o bună dimineaţă îşi strânse alături pe toţi şi vesti că va pleca în pustie. Şi va rămâne în sihăstrie atâta vreme cât Domnul i-o va cere, chibzuind şi meditând la întrebarea care diviza poporul său. Le ceru doar ca, până la întoarcerea sa, cu toţii să se poarte cu băgare de seamă şi cu înţelepciune; ca adepţii unei căi să înceteze a prigoni pe ceilalţi şi, deopotrivă, adepţii  celei de a doua căi să se arate cu înţelegere pentru cei ce porniseră pe prima cale. Iar toţi i-au promis ascultare, căci cuvântul său avea mare trecere la poporul său. Pentru că el era lumina de la care se hrănea poporul său şi toţi îl urmau, tot aşa cum urmaseră, înaintea sa, pe părintele său.
A pornit deci înţeleptul, luându-şi cu sine doar un toiag. Lacrimi fierbinţi udau chipurile alor săi, dar cu toţii ştiau că nu există altă cale. Şi doar el va putea găsi răspunsul şi le va putea arăta dreapta cale, stingând schizma care împărţea poporul său.
Şi în sihăstrie a trăit înţeleptul. Anotimpuri veneau şi plecau, grădinile înfloreau, se umpleau de rod, apoi se odihneau sub nămeţi şi tot aşa an după an, iar înţeleptul plecat rămăsese. Pentru el scurgerea clipelor, a zilelor ori anotimpurilor nu exista. În sihăstria sa, exista doar el şi marea întrebare. La care chibzuia din zori şi până la ivirea stelelor. Ba, uneori, îşi petrecea şi nopţile iscodind în stele răspunsul la marea întrebare. Cu apă şi hrană puţină îşi ţinea trupul firav şi neputincios, dar nu simţea lipsa. Nici frigul, nici arsiţa, căci tot trupul său se transformase într-un lujer plăpând care adăpostea mintea doar. Mintea care neîncetat chibzuia, căutând răspuns la întrebarea care măcina poporul său.
Şapte ani au trecut. Iar în ziua când s-a împlinit cel de al şaptelea an a intrat înţeleptul pe poarta cetăţii sale. Albe îi erau pletele, albă îi era barba lungă ca de mag. Îşi purta paşii cu greutate, ajutându-se de toiag. Toată suflarea cetăţii se strânsese în piaţa mare, pregătită să primească lumina sa. Îi întinseră masa mare şi bucate alese, dar el le refuza pe toate, voind ca mai întâi să vorbească poporului său. Degrabă ridicară un podium, acolo, în mijlocul pieţei, ca toţi să îl vadă şi să îl audă. În primul rând se aşezaseră notabilităţile cetăţii, iar mai apoi negustorimea şi prostimea. Cu toţii aşteptau cuvântul său. Cu toţi ştiau că, de astăzi, unii vor trebui să se lepede de convingerile lor, dar asta nu părea a-i mâhni. Căci mai presus de toate, astăzi aveau să primească lumina adevărului.
Înţeleptul stătea acolo, gârbovit de anii grei de post şi meditaţie, privind poporul său. Tăcerea se aşternu peste piaţă. Bătrâni şi tineri, femei şi copii, cu toţii îl priveau aşteptând răspunsul la marea întrebare. La o masă, de la hanul din piaţă, un străin de cetate nu se putu abţine şi îl întrebă pe hangiu cu veselie: “Cine-i stârpitura aia?”. Dar privirile mânioase ale celor din preajmă îl amuţiră pe dată.
Se făcuse linişte. Toţi îl priveau. Sute de ochi cătau spre el în aşteptarea izbăvirii. Atunci, cu voce piţigăiată, înţeleptul vorbi:
– Bere! Categoric bere! Peştele prăjit merge cel mai bine cu bere!
Urale au izbucnit atunci din sute de piepturi. Autorităţile se felicitau între ele. Negustorii se îmbrăţişau între ei şi, tot aşa, creditorii cu datornicii. Răspunsul la marea întrebare fusese găsit. Nu vinul, ci berea mergea cel mai bine cu peştele prăjit. Înţeleptul găsise răspunsul. Tot aşa cum, înaintea sa, părintele său găsise răspuns la altă întrebare care frământa poporul său: “Vodca înainte de masă, coniacul după masă”.
Fericirea locuitorilor cetăţii a durat, din păcate, prea puţin. În aceeaşi seară cetatea a fost ocupată de trupele duşmane, care profitaseră de sărbătoarea prelungită a locuitorilor cetăţii. Dar asta e o altă poveste.