Îmi promisesem că nu mai vorbesc despre fotbal. Şi a venit meciul turcilor. Şi am înghţit în sec. Şi m-am întrebat de ce copiii de suflet plecaţi de pe meleagurile noastre şi convertiţi la credinţa Profetului au mâncat pământul jucând pentru culorile semilunei, iar ai noştri au fost doar frezaţi papă-lapte.
Apoi a venit aseara meciul Olandei cu Rusia. La începutul meciului îi priveam pe mujicii ăia îmbrăcaţi în albi. Cu frezele alea de Ivan tuns cu grebla. Le plângeam de milă încă înainte de începutul meciului. Ce şanse să aibă anonimii ăia, mujicii ăia în faţa spilcuiţilor, pomădaţilor şi mai ales lăudaţilor olandezi ?
Şi a început meciul. Şi au venit şuturile lui Kolodin, golul lui Pavliucenco. Şi pe măsură ce trecea timpul falca îmi atârna tot mai tare a gură căscată, iar ochii îmi erau tot mai holbaţi. Rezultatul final a fost logic şi corect. Nimeni nu le spusese mujicilor că în cele două reprize de prelungiri ei ar trebui să cam fie obosiţi. E drept şi că nu aveau pe bancă un Piţurcă isteţ care să-i înveţe virtuţile pasei înapoi.
Un singur regret am: că Turcia şi Rusia nu se pot întâlni în finală. Şi una din aceste echipe va trebui să ne părăsească încă din semifinale. Ţintarul fiind astfel gândit încât măcar o şenghenistă să prindă finala.
Şi uite aşa stăm şi contemplăm destinul. Rusia şi Turcia. Cele două imperii cu care ne-am mâncat de veacuri amarul. Şi cărora le-am întors spatele la vremea la care le puteam fi prieteni. Alegând calea spilcuielii. Şi tacticilor dibace.
După meciul de aseară, mai mult ca niciodată, am început să-l îndrăgesc şi respect altfel pe Vania. Şi să spun: Rusia ! Rusia ! Maica Rusie !