Alegerea lui Igor Vasilievici Umbriakov

Un text mai vechi şi ceva mai lung. Pe  care îl puteţi foarte uşor sări.

Igor Vasilievici Umbriakov a murit pe data de 21 aprilie. Nu suferise de nimic. Toată viaţa fusese zdravăn ca un taur. Un pachet de papirusuri şi o sticlă de vodcă pe zi erau singurele leacuri de care avusese vreodată nevoie. Muierile îi plăcuseră, dar nu le prea fusese el pe plac.

În dimineaţa de 21 aprilie s-a trezit şi, în vreme ce samovarul boloborosea, a dat de duscă două vodci, care pentru Igor Vasilievici ţineau loc de apă de gură, de pansament gastric şi de cafea. Apoi s-a aşezat pe scaunul de lângă fereastră pentru a îşi lua porţia zilnică de divertisment, privindu-l pe vecinul său, Anton Igorovici, cum se chinuia să îşi pornească vechiul Jiguli. În fiecare dimineaţă Anton Igorovici trebăluia cel puţin jumătate de ceas pe lângă vechiul său hârb, înjurând, scuipând, lovind rabla cu piciorul, trântind căciula şi şuba de pământ. Până când, aleator şi fără nicio explicaţie mecanică, motorul se hotărâ să pocnească, troznească, tuşească, strănute, gâfâie şi, în fine, să pornească. Tot acest spectacol matinal era principala şi singura sursă de divertisment a lui Igor Vasilievici.

În faţa blocului Anton Igorovici căra la picioare bătrânului Jiguli invocând, în formule nereproductibile, războiul din Afganistan, industria sovietică, planul cincinal, pe Liudmila Egorova, situaţia internaţională, moravurile învechite, legile fizicii şi capitalismul în putrefacţie. Îl zări la fereastră pe Igor Vasilievici şi îi făcu un semn cu mâna arătând spre încăpăţânatul Jiguli, în vreme ce îi rostui acestuia încă un şut de alint. Igor Vasilievici îi răspunse la salut chicotind. Apoi se întoarse spre Kalashnikov, plictisitul său motan, ajuns la vârsta senectuţii şi incontinenţei.

– Ce zici, Mikhail Timofeyevich, de Anton Igorovici? E un tip original, nu? Râzi tu, dar acum nişte ani, ani buni, Anton Igorovici a dat mâna cu Tovarăşul Stalin personal. Ce ştii tu, Mikhail Timofeyevich? Ehei, alea erau vremuri… ehei… Iar Iosif Vissarionovici era un bărbat… ce mai bărbat. Doar că s-a încrezut prea mult în Lavrenti Pavlovici. Ce ştii tu? Pe atunci nu se născuse nici taică-tu, Lev Davidovici. Ce ştii tu…
Acestea spuse, Igor Vasilievici a decis că mai merge o vodcă. Şi într-adevar a mers. Apoi a rămas cu capul în piept respirând greu şi meditând la alte vremuri. După un răgaz de meditaţie a mai spus gâfâind:
– Mikhail Timofeyevich, eu mor…
Apoi a murit. Mikhail Timofeyevich Kalashnikov, a continuat să toarcă.
Dupa ce a murit, Igor Vasilievici s-a învârtit puţin prin odaie, contemplându-şi trupul înţepenit cu păhăruţul de vodca, gol, în mână. A decis că moartea nu e o stare neplăcută.
– Deci asta înseamnă să fii mort. Hm, e o stare… corespunzătoare.
Şi într-adevar era o stare corespunzătoare. S-a mai plimbat puţin prin odaie, încercând să îşi dea seama dacă pluteşte sau merge ca atunci când era viu. Nu îşi dădea seama. Puse asta pe seama vodcii.
– Acum ar trebui să vină un înger, ceva să mă ducă spre lumină, nu?
Aşa îşi amintea Igor Vasilievici că ar fi trebuit să se întâmple, de la sedinţele de ateism.
– Păi, am sosit, Igor Vasilievici! – se auzi un glas răguşit.
Umbriakov se întoarse şi îl văzu lângă el pe… pe… tovarăşul Stalin în persoană… Sau nu chiar în persoană. Ci într-o formă mistică şi neconformă cu realitatea demonstrată de oamenii de ştiinţă sovietici.
– Iosif Vissarionovici, dumneavoastră?
– Da, da… Eu Igor Vassilievici. Mă rog… s-ar putea altfel spune că e fantoma mea.
– Cum, Iosif Vissarionovici, dumneavostră?
– Eu…
Igor Vasilievici privea zăpăcit nevenindu-i să creadă. Se scărpină în creştet, apoi întinse mâna spre sticla de vodcă, dar mâna, lipsită de materialitate, trecu prin sticlă fără să o poată apuca. Trase o înjurătură plină de naduf şi elan proletar Igor Vasilievici.
– Deci, Igor Vasilievici…
– Da, tovarăşe Stalin, la ordinele dumneavoastră şi ale partidului! – zbieră Umbriakov luând poziţie de drept.
Tovarăşul Stalin sau spectrul tovarăşului Stalin zâmbi.
– Nu e cazul, nu e cazul, tovarăşe Umbrakov…
De nicăieri se auzi un zgomot cumplit. Apoi cei doi începură să dârdâie de frig, ceea ce era extrem de surprinzător, deoarece până atunci, în puţina vreme de când era mort, Igor Vasilievici nu mai avusese niciun fel de senzaţii tactile, nu mai simţise frig ori cald.
– Da, da… – rosti Iosif Vissarionovici, facând un gest de lehamite cu mâna.
Zgomotul înceta. Dar nu şi marea mirare a lui Igor Vasilievici.
– Deci, Igor Vasilievici, nu avem multă vreme aşa că ar trebui să te pun la curent.
– Desigur, tovarăşe Stalin…
– Acum îmi poţi spune Iosif Vissarionovici. Deocamdată.
Pe buzele, sau ceea ce păreau a fi buzele, tovarăşului Stalin înflori umbra unui surâs.
– Da, deocamdată.
– Am înţeles, tova… Iosif Vissarionovici.
– Deci, Igor Vasilievici, iată care e situaţia. Dumneata eşti decedat.
– Da, Iosif Vissarionovici, să trăiţi!
– Mulţumesc. Nu e cazul – zâmbi Iosif Vissarionovici. Să revenim. Am convenit, deci, că dumneata eşti decedat. Iar eu sunt însărcinat să mă ocup de dumneata, să îţi explic care e situaţia.
Igor Vasilievici dădu aprobator din cap.
– Deci, Igor Vasilievici, dumneata ai dus o viaţă corespunzătoare. Ţi-am studiat personal dosarul şi îl găsesc satisfăcător. Numai că, vezi dumneata, Igor Vasilievici, a intervenit o situaţie…
– Ce situaţie, tova… Iosif Vissarionovici?
– Datorită liniei promovate de… hm… actuala conducere… nu avem locuri disponibile.
– Unde, Iosif Vissarionovici?
– Unde? Cum unde? În rai, Igor Vasilievici. Vezi dumneata… După ce eu am… mă rog… înţelegi… murit. Când am ajuns… înţelegi dumneata, situaţia era tensionată. Adică acolo situaţia proletariatului era cumplită. Aşa cum probabil ai fost informat la şedinţele de ateism… ai participat la ele, Igor Vasilievici?
– Am participat! – răspunse cu mândrie Igor Vasilievici.
– Deci, aşa cum probabil cunoşti, în locul respectiv situaţia era intolerabilă. Orele de muncă la cazane erau… practic non-stop. Hrana insuficientă, iar bieţii truditori erau supuşi unor cazne înfiorătoare, lipsiţi de drepturi şi total neorganizaţi. Asta în vreme ce dincolo, mă rog, înţelegi dumneata… Dincolo o mână de privilegiaţi huzureau, bând ambrozie si desfăntându-se … ignorând truda şi condiţiile cumplite în care se zbăteau cei mulţi. Ai înţeles?
– Am înţeles, Iosif Vissarionovici! Gravă situaţie.
– Gravă… da. Ei bine, ne-am reunit cei cu o anume experienţă şi… ce să o mai lungim… am reuşit să răsturnăm sistemul instaurând o democraţie populară!
– Cum? Şi Dumnezeu?
– Fostul Dumnezeu, fostul, Igor Vasilievici. Simplu membru acum… Astfel putem spune că pe lumea de dincolo socialismul a repurtat o victorie desăvârşită în faţa vechii orânduiri.
– Asta e chiar grozav, Iosif Vissarionovici. Acum chiar aş bea o vodcă!
– Nu e cazul!
– Am înţeles. Deci acum… dumneavoastră, Iosif Vissarionovici… acolo… dumneavostră conduceţi?…
– Nu… deocamdată. Dar să revenim.
– Dar cine, Iosif Vissarionovici?
– Hm. Întrebarea e irelevantă…
Zgomotul acela cumplit reveni. Tovarăşul Stalin făcu iar acel gest de lehamite spunând:
– Da, da… bine. Deci, tovarăşe Umbriakov, acum acolo conduce Lev Davidovici.
– Cum? Tovarăşul Troţki… dumnealui?… Dar…
– Da. Asta e situaţia.
– Deci acum dumnealui e…
– Da, ocupă locul de… mă rog, să nu devenim mistici. El ocupă locul. Deocamdată.
Ultimul cuvânt a fost mai degrabă şoptit. Igor Vasilievici nu mai pricepea nimic.
– Ai înţeles, tovarăşe Umbriakov.
– Da… oarecum…
– Deci asta e situaţia. Noi ceilalţi am fost însărcinaţi cu diverse munci de răspundere. Nu neapărat pe masura capacităţii noastre! – simţi nevoia să sublinieze Iosif Vissarionovici.
– Aşa…
– Aşa, tovarăşe Umbriakov. Şi eu şi Vladimir Ilici şi Lavrenti Pavlevici şi tovarăşul Buharin… am primit, cum îţi spuneam, diverse munci. Eu personal mă ocup de cadre. Deocamdată. Şi tocmai de aceea, Igor Vasilievici, trebuie să îţi spun că datorită noii organizari şi anumitor deficienţe în repartizarea spaţiilor de locuit precum şi unor anume nereguli existente în aprovizionare… mă rog… o situaţie complicată. Ce mai, datorită actualei conjuncturi… în ceea ce ştii dumneata de la orele de ateism că se numeşte Rai… nu mai sunt locuri.
– Cum? Păi şi eu… Atunci?
– Pot să îţi propun două soluţii, Igor Vasilievici.
– Da, tovarăşe Stalin.
– Uite putem să te lăsăm în viaţă, să te întorci la viaţa dumitale obişnuită sau să te trimitem în ceea ce dumneata ştii de la orele de ateism că se numeşte Iad. Această soluţie este provizorie, desigur.
Apoi Iosif Vissarionovici adaugă în şoaptă:
– Realizezi că actuala situaţie nu poate fi menţinută. Se impun măsuri drastice. Drastice. Deja lucrurile s-au pus în mişcare. Şi atunci când… înţelegi?
Igor Vasilievici înţelegea ceva.
– Cred că înţeleg…
– Deci… atunci când cei potriviţi să conducă destinele… înţelegi? Cei care au probat şi în alte situaţii că… înţelegi?
Igor Vasilievici înţelegea.
– Atunci…. te rog să mă crezi că vor fi mult mai puţini cei privilegiaţi. Noua oranduire se clădeşte prin munca tuturor, muncă grea şi plină de abnegaţie, dacă e nevoie la cazane… nu huzur în rai şi decadenţă. Înţelegi, tovarăşe Umbriakov?
– Înţeleg, tovarăşe Stalin! – zbieră cu mândrie Igor Vasilievici, umflându-şi pieptul.
– Bun. Atunci vor fi destule locuri libere. Şi atunci vom mai discuta… Vor fi multe locuri libere. Pentru că cei mai multi vor fi… dincolo. Deci deocamdată asta e situaţia, Igor Vasilievici. Aşa că ai de ales. Te lăsăm aici, în viaţă sau în iad?
Igor Vasilievici înţelese că e timpul să se decidă. Privi în garsoniera sa rece, deprimantă şi cenuşie. Îl văzu pe Mikhail Timofeyevich sforăind cu neruşinare. Apoi privi pe geam la şirul de blocuri cenuşii, multe, multe, într-un oraş cenuşiu şi îngheţat. Şi îl zări în faţa blocului şi pe Anton Igorovici înjurând şi chinuindu-se cu bătrâna sa rablă. Apoi cu un oftat, răspunse:
– În iad, tovarăşe Stalin!