Tovarăşul Mozart

Tovarăşul Rânduială e încântat. Citeşte pentru a treia oară articolul din “Scânteia” în care sunt evocate realizările oamenilor muncii din judeţ. Articolul e pe prima pagină şi e însoţit de o poză mare, în care tovarăşul Rânduială zâmbeşte preocupat, în mijlocul unui grup de tovarăşi şi tovarăşe. Pagina întâi, poză mare… E ceva! Bine, tot pe prima pagină e o poză şi mai mare, a Tovarăşului. Şi încă una, la fel de mare, a Tovarăşei. Dar e, totuşi, prima pagină – îşi spune tovarăşul Rânduială cu mulţumire. E şi normal. Că tovarăşii de la ziar au plecat mulţumiţi. Câte 12 deca de merlot – că sunt judeţ cu specific. Başca icrele şi… Dar a meritat.
Tovarăşul Rânduială apasş butonul interfonului:
– Suzi!
– Da, tovarăşe prim! – răspunde cu voce alintată tovarăşa Suzi.
– Să îl trimiţi pe Marinică să ia Scânteia!
– Păi nu o aveţi pe birou, tovarăţă’? Că am pus-o de dimineata. A venit la abonament.
– Ba da, ba da, dragă! Dar să meargă Marinică să… de fapt lasă. Marinică are treabă azi. Că vrea să meargă tovarăşa până la ţară. Sună-l pe Cârlig de la difuzarea presei. Să ne pună deoparte 20… ba nu 30… ce mai 50 de bucăţi din Scânteia de azi. Că ne evocă, dragă!
– Da, tovarăşu’, am înţeles!
– Aşa, dragă ! Să ne bucurăm şi noi de realizări.
Apoi tovarăşul îşi aprinde o ţigară. Şi se admiră în poza de prima pagină. Deodată îl trec fiori reci. Priveşte atent prima pagină şi îl trec fiori. “Câte poze sunt pe prima pagină, Rânduială? Trei ! Aşa, Rânduială. Ce poze sunt acolo? Păi, Tovarăşu, Tovarăşa şi e… u… Au! Păi ce ne facem Rânduială ? “. Acest monolog interior se desfăşoară rapid. Şi mai rapid, tovarăşul Rânduială e cuprins de un atac de panică. “Păi ce cauţi tu, Rânduială, alături de Tovarăşul şi Tovarăşa? Păi te compari tu? “ Mâna tovarăşului Rânduială a început să tremure. Buzele i s-au albit. Începe rapid un inventar: “Am adus mulţumiri Tovarăşului pentru indicaţii – adus! Tovarăşei pentru grija părintească – adus! Mulţumiri pentru contribuţiile de o deosebită însemnătate teoretică şi practică – adus! Am dedicat realizările Tovarăşului şi Tovarăşei -dedicat! Am luat angajamente în cinstea Tovarăşilor şi congresului – luat ! Am pomenit pilda de abnegaţie şi tinereţea revoluţionară a Tovarăşului – pomenit ! Am mulţumit Tovarăşei pentru opera ştiinţifică – pomenit! Până aici e bine… Acum poza: în spate drapelul partidului. În stânga lozinca unu cu angajamente şi mobilizări – bun! În dreapta lozinca doi cu mulţumiri aduse Tovarăşului- bun şi asta! În spate deasupra poza tovarăşilor şi pancarta mare cu mulţumiri – perfect !”.
Scurtul inventar readuse culoarea în obrajii tovarăşului Rânduială. Totul era în regulă. Nu avea de ce să-şi facă probleme.
– Tovarăşu’prim, e aici un tovarăş la audienţă! – ciripi din interfon tovarăşa Suzi.
– Cine l-a trimis, tovarasa? – se interesă tovarăşul uşor nemulţumit.
– Nimeni, tovarăşu’! – răspunse tovarăşa Suzi, adăugând apoi şoptit: E la program, tovarăşu’!
– La program? A, da… azi e joi… Bine, tovarăşa, să intre!
– Am înţeles, tovarăşu’prim!
– Aaa, tovarăşa Suzi, bun nesul ăsta… Unde ai reuşit să-l găseşti, tovarăşa Suzi ?
– Pentru noi se mai găseşte, tovarăşu’- gânguri tovarăşa Suzi cu încântare.
Uşa se deschise. În uşă un tip pipernicit, cu ochelari cu lentile groase şi început de chelie. Individul era evident stânjenit, emoţionat. Frământa în mână o bască bleumarin. Intră şi înţepeni lângă uşă necutezând să articuleze decât un “Să trăiţi! “ cu voce tremurată.
Tovarăşul Rânduială privea în continuare poza din ziar remarcând că se îngrăşase binişor. Ridică privirea spre pirpiriul cu ochelari.
– Noroc, tovarăşu’! Ai citit presa noastră ?
– Eu… ştiţi… încă… nu… ştiţi… – bâigui ochelaristul emoţionat.
– Foarte rău ! Foarte rău ! Să citeşti, tovarăşu’! Să citeşti! Altfel cum vrei să-ţi ridici nivelul? Uite vezi aici?
Tovarăşul Rânduială ridică ziarul împăturit cu grijă, să nu şifoneze poza Tovarăşilor, bătând cu palma peste articolul care “evoca realizările judeţului”.
– Vezi, tovarăşu’? Aici sunt evocate realizările oamenilor muncii din judeţul nostru !
– Felicitări…
– Da, mulţumesc, tovarăşu’! Desigur aceste realizări nu ar fi fost posibile fără preţioasele indicaţii – aici tovarăşul Rânduială se întoarse spre tabloul Tovarăşului care trona pe peretele din spatele sau – ale Tovarăşului.
– Aşa este – îngăimă ochelaristul – indicaţiile, desigur…
– Nu eşti prea convins, tovarăşe!
– Ba sunt! – răspunse iute ochelaristul hotărât.
– Păi să fii! În ce problemă… tovarăşu’….
– Mozart.
– Cum?
– Mozart…
– Ca… ăla…
– Compozitorul, da…
– Vreo legatură de rudenie?
– A, nu… simplă coincidenţă. De fapt … ştiţi – păru să prindă curaj tovarăşul Mozart – e chiar amuzant. Pe mine mă cheamă Johan Wolfgang Mozart, ca pe Goethe. Nu Wolfgang Amadeus ca pe Mozart. Înţelegeţi? Prenumele…
– Lasă că înţelegem, tovarăşu’! Ne pricepem şi noi !
– Mă iertaţi…
– Deci eşti de naţionalitate…
– Da.
– Hm! Ungur !
– A, nu!
– Evreu?
– Nu, tovarăşe prim secretar, german!
– Neamţ? Atunci e bine, ia loc. Zi tovarăşe, în ce problemă.
– Pentru casă, tovarăşe prim.
– Păi de ce nu-ţi dă de la întreprindere?
– Nu au cotă, tovarăşe prim! Am încercat şi acolo şi… dar unde n-am încercat… Singura nădejde îmi e la dumneavoastră !
– Ce lucrezi dumneata, tovarăşu’ Mozart?
– Inginer.
– Aha… agronom… Păi de ce nu te stabileşti dumneata la ţară? Că acolo…
– Nu, electronist. Inginer electronist.
– A, depanări radio-tv… aşa zi…
– Nu. De fapt… mă rog…
Tovarăşul Rânduială s-a încruntat. Nu-i place să fie corectat. Oricum nu de către ochelarişti din ăştia.
– Ascultă, tovarăşu’, nu mă înveţi dumneata !
– Vai, dar n-aş îndrăzni !Vă asigur de tot respectul şi preţuirea…
– Bine, bine ! Păi şi eu cu ce să te ajut, tovarăşu’ Mozart?
– Păi, dacă aţi vrea dumneavoastră… Ştiti eu m-am căsătorit de curând şi…
– Foarte bine ! Că familia e celula…
– Întocmai. Aşteptăm şi un copil şi…
– Tovarăşu’, am înţeles problema. Să vedem ce putem face. Totuşi… ce credeţi voi că… tovarăşa Suzi, adu-mi situaţia cu locativu’ … partidul nostru… şi veniţi cu intervenţii, păi…
Tovarăşa Suzi intră grăbită şi aşează pe biroul tovarăşului Rânduială un dosar gri, voluminos. Goleşte scrumiera tovarăşului apoi iese, nu înainte de a-l privi cu severitate pe ochelaristul care îl reţinea pe tovarăşul prim.
– Deci, să vedem. Că toţi veniţi cu intervenţii şi pretenţii ! Parcă numai tu eşti, măi tovarăşu’…
– Mozart !
– Aşa ! Uite… am aici cereri vechi de un an, de doi ani! Tovarăşi cu probleme serioase, nu…! Şi aşteaptă ! Vii dumneata şi aştepţi ca bătând din palme…
– Şi eu am cerere, tovarăşe prim. De patru ani. Dar acum, dacă m-am căsătorit…
– Lasă, tovarăşu’. Cunoaştem. Uite, am aici un tovarăş Bach – cerere din ‘76. Uite, tovarăşu Kant, cerere din ‘81. Am aici şi doi Creangă, un Slavici, trei Rebreanu şi doi Blaga. Înţelegi dumneata, tovarăşu’? Păi ce credeai, că merge aşa cu nepotism, cu intervenţii? Crezi că noi, partidul nu se preocupă?
– Dar eu n-aş îndrăzni să…
– Lasă, tovarăşu’. Trebuie şi dumneata să te remarci, nu-i aşa? Să activezi! Şi atunci desigur poţi promova pe listă.
– Dar cum?
– Ei, cum…. Uite…
Tovarăşul căută în dosar. Găseşte pagina dorită. Citeşte urmărind cu degetul.
– Uite, tovarăşi cărora li s-a aprobat cererea: tovarăşul Dulcă – e tânăr, dar s-a remarcat, urmând modelul tatălui său tovarăşul Dulcă de la… mă rog, nu te priveşte… Pe urmă e tovarăşul Balama, tovarăşa Bulucea, tovarăşul Lipie… mai e aici.. ăsta… uite, am găsit… tovarăşu’… Melu Frângulea, de la artiştii amatori… de la artişti, tovarăşu’… Vezi? Dumneata de ce nu activezi? Uite… să te implici şi dumneata… în activitatea artistică… muzicală, de exemplu…
– Păi… dacă nu ma pricep !

– Nu există “nu mă pricep” tovarăşu’ Mozart! Dumneata nu ştii că dacă nu ştii, te învăţam, dacă… nu poţi, te ajutăm…

– Ştiu, ştiu, tovarăşe prim !
– Deci să poţi, tovarăşe ! Să activezi ! Să te remarci ! Şi mai revii după aceea ! Altfel n-am cum să te ajut !
Aici tovarăşul Rânduială adaugă cu voce joasă:
– Să ştii că eu am refuzat şi un tovarăş Marx şi doi tovarăşi Frimu! Întâi să activeze, da? Hai, noroc, tovarăşu’…
– Mozart…
– … tovarăşu’ Mozart!
Uşa s-a deschis. În uşă tovarăşa Suzi îl priveşte pe tovarăşul Mozart cu o expresie care nu lasă loc de echivoc. Audienţa s-a încheiat.

2008

Doamna Suzi intră cu mapa. Domnul senator Rânduială e cu mâneca la cămaşă suflecată. Îşi ia tensiunea cu aparatul cumpărat din Germania la ultima întrunire a grupului de prietenie.
– Ce e, Suzi ?
– Să nu întârziaţi ! E ora şapte!
– Şapte? Deja? Ai dreptate. Biletele unde sunt?
– Uitaţi aici. Două bilete, în rândul doi.
– Rândul doi?
– Păi, în rândul doi. În primul rând e domnul preşedinte cu soţia. Domnu’vice, doamna Bulucea de la opoziţie cu familia…
– Da, bine. Am înţeles. Nevastă-mea?
– E jos, în maşină. A luat-o Marinică.
– Foarte bine.
Rânduială îşi încheie mâneca la cămaşă. Îşi strânge nodul la cravată şi îşi îmbracă sacoul, ajutat, prevenitor, de doamna Suzi. Ia apoi cele două bilete şi le vâră în buzunarul de la piept.
– Suzi, până la urmă la ce mă duc? La ce sunt biletele?
– La operă, domnu’ senator!
– Operă? Ce plictiseală! Cine naiba…
– Domnul preşedinte, vă amintiţi? Doamnei îi place opera şi s-a hotărât că e bine ca activul să meargă împreună cu familiile pentru a arăta coeziune şi…
– Da, da… ai dreptate. Ce se joacă?
– Se cântă, şefu’…
– Mă rog…
– Nunta lui Figaro. De Mozart.
– Mozart? Mozart… Mozart… de unde-l ştiu eu pe ăsta…
Domnul senator se încruntă încercând să îşi amintească de unde îi e cunoscut numele. Şi rămâne încruntat, repetând numele în gând, până ce ajunge la lift. În lift. Intrând în maşină şi sărutându-şi pe fugă soţia. În maşină, pe drum, îşi repetă “Mozart… Mozart… de unde îl ştiu eu pe ăsta…”
În holul operei numai lume bună. Rânduială se orientează rapid. Chiar în dreapta sa, la căţiva paşi, e doamna Dulcă, soţia şefului său de partid, înconjurată de vicepreşedinţii partidului şi soţiile lor. Rânduială îşi apucă iute nevasta de braţ şi ţâşneşte spre doamna Dulcă. Face o plecăciune adâncă sărutând mâna “doamnei preşedinte”.
– Domnul Rânduială, ce surpriză! Nu ştiam că vă place Mozart!
Mozart… Mozart… dintr-o dată chipul domnului senator Rânduială se luminează. Şi-a amintit. Încântat de această atât de oportună revelaţie răspunde:
– Vai, dar cum?! Să vă spun un secret: eu l-am descoperit pe Mozart ăsta… Pe vremea de tristă amintire… Lucra la depanare, la radio-tv… N-avea casă, săracu’! L-am încurajat să activeze în domeniul artistic şi uite că nu m-am înşelat. Să mai zică cineva că nu erau bune căminele culturale…