Eram mult mai tânăr. Adolescent. Aproape copil. Era în buza sărbătorilor de iarnă. Şi mă pregăteam de prima ieşire la munte, de sărbători, pe cont propriu. Evident, nu singur. Dar asta e altă discuţie. Vorbisem cu gazda la care mă pregăteam să trag, undeva prin Buşteni. „Puteţi veni” mi-a spus ” totul e pregătit, godinul e curăţat, numa’ gata.” Godinul… nu ştiu de ce, dar cuvântul acesta mi-a evocat instantaneu miros de cetină.
Nu ştiam ce e acela godin. De fapt la vârsta aceea multe erau lucrurile pe care nu le ştiam. Multe cuvinte mi se rostogoleau în minte fără a le cunoaşte semnificaţia. Asta nu mă împiedica să le folosesc cât de des, doar pentru că sunau interesant. Şi, îmi părea mie, îmi dădeau un aer de deştept.
De dimineaţa până seara eram cu gândul doar la pomenitul godin. Şi, precum spuneam, de fiecare dată cuvântul se asocia în mod de neînţeles cu o altă idee: miros de cetină. Mergeam pe stradă. Priveam puştoaicele cu pulpele strânse în blugi şi gândeam că rotunjimile acelea au ceva dintr-un godin. Şoldurile cărnoase ale femeilor împlinite tot la godin îmi trimeteau gândul. Mă regăseam privind în vreo vitrină pustie şi cenuşie şi imediat gândul zbura la godin. Şi alături venea iute şi ideea de miros de cetină.
Mă simţeam ca tânărul din povestirea lui Vasile Voiculescu, Fata din Java. Pretutindeni zăream sau credeam că zăresc evocări sau vagi sugestii ale aceluiaşi godin. Şi imediat alături, păstrându-i tovărăşie, ideea de miros de cetină. Gândul, ştiţi doar, umblă după legi aparte. Şi, întotdeauna, noi îl urmăm pe el, nu dânsul pe noi. Ne scuturăm şi îl îndemnăm să păşească pe o potecă ori alta, dar el îşi face singur cărarea după cum îi e voia.
Aşa treceau zilele. Cu acelaşi cuvânt repetându-mi-se în minte. Îl şopteam uneori în autobuz. Şi deîndată mi se părea că găsesc forma sa în orice lucru întâlnit în cale. Nu mă ostenisem încă să cercetez, să încerc să aflu înţelesul acelui cuvânt. Îl ţineam aşa, în ciudata sa împerechere cu mirosul de cetină. Şi îi socoteam silabele, îl pronunţam de-a îndărătul: nidog.
În ziua plecării tatăl prietenei mele ne-a condus cu maşina la gară. Nu îmi tăcea gura. Vorbeam întruna. La un moment dat n-am mai rezistat şi m-am trezit spunând:
-… şi gazda ne-a spus că godinul e deja pregătit, deci… ştiţi ce e acela un godin, nu ?- l-am tras de limbă, încercând să nu-mi trădez ignoranţa.
– Sigur, o sobă de fier. Foarte bine, că doar nu o să staţi să îngheţaţi acolo.
Mi-a căzut lumea în cap. Miraculosul, misteriosul godin era doar o tâmpită soba de fier. Atât şi nimic altceva. Iar ideea de miros de cetină prinsese şi ea să se estompeze.
Pe tren am stat tăcut şi ursuz. Cătrănit. Nici eu nu ştiu pe ce şi pe cine. Doar înainte de a coborî din tren, pe când aşteptam, lângă uşa vagonului, oprirea trenului, m-am hotărât să o întreb pe cea care avea să mă întovărăşească în ţara godinului:
– Auzi, ce pizda mă-sii e aia cetină ? Şi are vreun miros ?
He he he. La noi in Maramures godinul ar veni un fel de porc mai tanar … asa … flacau. Si a cetina miroase numai dupa o noapte cu mistretele.
Eu ştiam că prin Moldova e godac. De godin cu rât încă nu ştiam. Dar multe or fi şi nu le ştiu.
În casa copilăriei era un radio electronica cu baterii. Încă nu aveam curent. Curentul „s-a tras” abia când eram într-a cincea. Ei, şi radioul ăla vorbea toată ziua. Era o fiinţă, cum era mâţa albă cu pete negre care mă zgâria şi mă stuchea. Buletinele de ştiri mi se păreau foarte serioase, înfricoşătoare chiar. Dar nu aşa de înfricoşătoare cum suna cuvântul „următorul”, rostit de crainic la final. „Următorul” mi se părea o locomotivă care va sări de pe şine şi va intra în casa noastră cu podele de lemn. „Următorul” era un uruit care urma să vină, implacabil ca somnul meu obligatoriu de după-amiază. Abia când am crescut şi am citit – tot la lumina lămpii cu naft – am aflat că „următorul” e un cuvânt inofensiv.
Cu godinul m-am întâlnit la bunica. O bucovineancă straşnică, pe care o moştenesc în încăpăţânare. Dacă ar fi să-mi imaginez o poveste de dragoste (dar e mult prea târziu pentru asta, şi chiar de-a dreptul ridicol) povestea ar conţine cuvintele magice: şemineu, pahare de cristal, pian.
Ei, eu din pruncie am avut gâlceavă cu dumnealor cuvintele.
Întrebat de unul sau de altul ce vreau să mă fac când voi creşte mare ( întrebare de hatârul alor mei, nu că le-ar fi păsat, celor mai mulţi) răspundeam după cum îmi era razna în ziua aceea:
Joi, extinctor, venezuela, combinezon, iremediabil sau elementar.
Iremediabil, se pare că am ajuns, într-un târziu. Dar asta e opinia unor medici.