Datoria

Leonid şi Oleg se obişnuiseră deja cu locurile, cu obiceiurile. Oamenii pe aici erau prea nervoşi, prea agitaţi. Oleg – Alieg, aşa îşi pronunţa el numele – spunea : „Va’s’zică la armie ne-am bătut cu şeia talibani la afganistanu şela, dar dânşii ierea mai aşezaţi ca rumânii iştia, măi Leonea, măi”.

Nişte oameni ca ei găsiseră uşor de lucru. Acum, şeful lor, Colosal, îi trimisese după un rău platnic. Colosal era proprietarul celui mai fălos palat din urbe. Douăzeci de turnuleţe. Trebuiau să fie douăzecişiunu, dar Colosal avea alergia la numere impare. Bine, nu tocmai alergie, că nu ştia ce e aia. Pur şi simplu voia :”Să fie nomăru’ rhotund, mânca-ţi-aş”. Şi lui, şi nevestii-si, Lambada, ca să nu mai pomenim de odrasla lor, Armani, le plăceau cifrele rotunde.

Colosal era, aşadar, noul patron al lui Oleg şi Leonid. Iar ei, Leonea şi Oleg erau braţele sale înarmate.

Leonid şi Oleg au intrat relaxaţi în scara de bloc. Nişte berete negre, ca ei, nu se lăsau aşa uşor speriaţi de duhoarea grea de pe casa scării. La ei, la Kişinev, asta era ceva normal. Miros de urină şi duhoare de canal în bloc era semn bun: blocul era locuit. Doar muzica asta tâmpită, care răsuna de peste tot, nu le cădea lor prea bine. Rumânii ăştia nu aveau gust la muzică. Toată ziua numai cica-rica-cichicea, ca la talibani.

Au ajuns în faţa uşii. Uşă modernă, de tablă, cu briz-briz-uri aurite. Două picioare bine plasate în uşă au fost suficiente pentru a releva deficienţele de montaj, spulberând şi mitul urban al invincibilităţii uşii metalice. Înăuntru puradei speriaţi, o muiere stafidită mirosind a ţuică şi ceapă prăjită. În sufragerie unu’ prăpădit, fără dinţi în gură.

„Tu eşti, Cornel, bre?”. Ştirbu dă din cap. E speriat. Pata de umezeală de pe pantalonii de pijama sugerează că trăieşte un moment de profundă emoţie. „Păi, tu ai luat nişti parali di la domnu’ Colosal şi trebia să-ntorsi paralili de dauă săptămâni. Domnu’ Colosal s-o cam năcăjit di chestia asta…” . Pricăjitul îngăimă:”Săptămâna viitoare am o combinaţie şi-i dau… tot… tot… cinci mii cum am vorbit”.

„Pani nu aşa” e nemulţumit Oleg „Că Alieg n-a venit până aişa şi audi vorbi. Şi Leonea îşi iaşi rapidi din firi când audi di aiste… Is zaci mii. Că timpu treci şi timpu-i bani, nu?”
” Ze-ce?” Cornel lăţeşte pata de umezeală. „D-apai cum? Numa să întorci paralili pâni sâmbăti că-i nacaz. Matali nu ştii că bataia doari?”.

În pragul sufrageriei apare nevasta lui Cornel. Mai colorată la faţă, trecută, dar cu nişte sâni enormi:

„Domnii serveşte ceva?”. Leonid rânjeşte idiot. Oleg dă din cap că nu.

„Poate, totuşi… ceva?” insistă şi Cornel.

„Mii nu-mi trebe, dar la Leonea… îi cam placi pizda lu’ dumnealui.”

Cornel schimbă iute câteva priviri cu nevastă-sa. Cad de acord destul de repede. „De ce nu? Dacă domnu’vrea…” aprobă femeia. Leonea pleacă dus de mână de femeie. În drum dă câteva şuturi în fund puradeilor şi trânteşte plictisit o flegmă în capul babei care-i păzeşte. Închid uşa la dormitor.

„Poate….” încearcă timid Cornel „mai scădem puţin din datorie…”

Oleg e ocupat. A găsit o gondolă de plastic cu muzicuţă. Întoarce într-una din cheiţă, apoi cade în reverie ascultând muzica.

„Nu să poati” răspunde într-un târziu. Cornel stă nemişcat. Nu are curaj nici să clipească. Zgomotele din dormitor au încetat. Stă cu ochii înţepeniţi în televizor. Oleg mai aruncă şi el câte o privire. La televizor un politician. Interviu. E cu mâna în ghips. Un ochi vânăt. Povesteşte ceva despre un accident de maşină în care a fost implicat.

„Ăla este cel mai băiat deştept. Îi merge mintea, da’ să bagă pre tare în nişte chestii pericoloase. Nu are grijă la aspecte.” arată cu degetul spre politicianul din televizor.
A venit Leonid. În drum mai cârpeşte un puradel, mai dă un şut în cur unuia. După el vine şi nevasta lui Cornel. Deşelată. Descheiată la capot. Una din ţâţe i se revarsă. Enormă. O spumă albă i se prelinge din colţul gurii. Leonid rânjeşte. Oleg şi el. Cei doi se pregătesc de plecare.

„Sâmbati să fii cu banii că-i nacaz”.

„Da, sigur…” îngaimă Cornel. Din uşă Oleg mai aruncă o privire senatorului de la televizor. „Păcat din dânsu’… că-i băiat deştept” mai spune Oleg.

„Îl cunoaşteţi? ” întreabă Cornel cu voce pierită.

„D-apai cum” – hlizeşte Oleg. Hlizeşte şi huiduma de Leonid. „Doar că nevasta lu’dânsu nu-i pe placu lui Leonea? Nu, Leonea?” Leonea dă din cap rânjind.

Pleacă amândoi.