Taxi

– Până unde?

Şoferul de taxi îşi lungeşte gâtul spre geamul deschis. Cu mâna dreaptă ţine de portieră, profilactic. Nu mă lasă să urc înainte de a afla dacă sunt client serios. Client serios înseamnă cursă lungă. Îi răspund. Are un moment de gândire. În cele din urmă am cale liberă. Am trecut proba, sunt client serios.

Dau să urc în spate. Îmi face semn să mă aşez în dreapta, lângă el. „Mai stăm de vorbă” – îmi explică zâmbind complice. De ce complice? Ce am putea pune împreună la cale?  Porneşte ca din puşcă. E un rebel. Un nesupus. Un nonconformist. Nu îşi bate capul să semnalizeze. Dibaci, taie calea unei dacii vechi rânjind cu mândrie. Fereşte o groapă. Încă una. Băltoaca nu o mai fereşte. Împroaşcă din cap până-n picioare o babă, care, în urmă, zbiară ceva cu pumnul ridicat.

– Lasă că nu răceşti la ovare! Hihihoho, te mai speli şi tu, rablagito! taximetristul meu e tot numai voie bună.

Se întoarce spre mine:

– Mai punem ceasul?

Ridic din umeri echivoc, ezitant. El e taximetrist de Bucureşti. Are reacţii rapide:

– Lasă că ne înţelegem noi !

Mă uit la vitezometru. Nu ştiu dacă m-aş încumeta să merg cu  viteza asta nici pe autostradă. Smuceşte dibaci de volan. Brusc stânga. Brusc dreapta.

– Alea-i noi ! Nu erea aci eri ! – are o dicţie interesantă. Şmecher afectată. De individ sigur pe el, care a văzut multe la viaţa lui şi care…

– Mi se rupe mie de el! Hihihoho! – hlizeşte când îi atrag atenţia asupra poliţistului blazat care încurcă circulaţia. Forţează galbenul. O ia bărbăteşte pe linia de tramvai, evită în ultima clipă impactul cu o dubiţă. Apoi, pe trecerea de pietoni şterge finuţ o fată care traversa în doru’ lelii.

– Ţâţoaso, vezi că asta calcă nu fute ! rânjeşte cu spirit omul din stânga mea. Întorc capul. Nu-mi dau seama dacă pieptul fetei justifică apelativul folosit de bravul meu şofer. Merg pe mâna lui. Semafor. Ambuteiaj. Ne mişcăm cu viteza melcului. Claxon puternic.

– Eşti din provincie?

Ce l-o fi făcut să creadă asta? Oricum mă bucur că mă tutuieşte. Îmi era teamă ca nu cumva să dau impresia de aroganţă. Mă tutuieşte. E bine. Sunt acceptat. Îşi aprinde şi o ţigară. E neîndoielnic că simte intimitatea crescând între noi ca alualtul de cozonac. Sunt flatat. Cred. Pornim de la semafor. E încă roşu. Cu manevre abile trece pe contrasens şi se aşează în faţa celor care aşteaptă ca nişte tâmpiţi să se facă verde. Maşina înaintează încet, încet către mijlocul intersecţiei. A dat drumul la casetofon. Manele. Ce altceva ? Tare. Foarte tare. Cumplit de tare. Claxoane în spate. Ţâşnim ca din puşcă.

– Hai, luaţi-o în gură! îi invită el cu generozitate pe claxonagii din spate.

Timid îl rog să dea muzica mai încet. Mă studiază cu ochi critic. Parcă m-ar invita şi pe mine să împărtăşesc din bucuria la care îi invitase pe claxonagii.

– Nu-ţi place? – încă mă tutuieşte, ce bine, nu s-a supărat pe mine. Ce vrei, frate? Bach n-avem! E muzică adevarată, de viaţă!

Oricum nu dă mai încet. Mai evită câteva gropi. Ia dunga continuă între roţi şi îmi face o mică demonstraţie despre potenţialul motorului de Logan. Frână bruscă. Marşarier accelerat. La fix. După un cap în parbriz îmi dreg ţeasta în tetieră gustând voluptăţile inerţiei. Opreşte. Claxon. Pe contrasens un coleg de breaslă. Deschid amândoi geamurile.

– Bă, vezi că ţi-am lăsat alea la Iordache! Când ieşi?

Nu aud prea bine ce spune celălalt taximetrist.

– Cursă ca lumea te-ai scos, bagabontule! La Bulache ai fost? Mai are de-alea fără timbru?…  Auzi, bă! O ştii pe aia de-aseară? Mamăăă, ce bagaboantă! O lua la…

– Ştiţi… mă grăbesc – îndrăznesc eu.

– Hai, că am unu’ grăbit… îi naşte scroafa! Mai vorbim noi.

Porneşte. Ăla grăbit sunt eu. Am scroafă? Naşte? Nu ştiam. Acum ştiu. Opreşte muzica. Dă pe radio. Ştiri. Nu-i plac. Dă sonorul la minimum.

– S-a pus lăbarii ăştia pe Băselu’ ! ‘tu-i în cioc să-i sparg ! O s-o ia ei în gură cum a mai luat-o ! Le rupe poporu muianu’, tu-i în mecla de puţopalmişti ! Nu le convine că s-a pus călare pe hoţi şi pe corupţi. O s-o belească, nu ? Neşte muişti care o să dea cu ei de pământ,  ‘tu-i în meclă ! Crede că poporu e prosti !

Dezbatere politică deci. Sunt cineva. Nu doar mă tutuieşte, dar îmi împărtăşeşte viziunea sa politică. Încerc să articulez că nimeni nu e mai presus de lege, pomenesc de casa din Mihăileanu…

– Mă laşi ? Ce-o iei cu frecţii d-astea ? Tu dacă erai nu-ţi trăgeai ?

… mai articulez că, totuşi…

– Hai că eşti hălădit! Las’că e coţcar! Le-a tras-o la fraieri şi o să le-o mai tragă ! Să-i ardă pe hoţi, frate ! Asta e!  Ţară de hoţi şi de curve. Şi o are şi pe bucata ai de Udrea, nene. Piesă de piesă. Nu serveşte  orice băselu nostru. Băiat bazat !

Încă o groapă. Mobilul. Al lui nu al meu. Eu am voie să raspund, că nu conduc. El n-are voie că… Ba uite că are. E nevastă-sa. Diseară are treabă. Nevastă-sa. Ceva cu un turc. Nu e treaba mea.

– Ce tu ai votat cu bombonelu’?

Dau să răspund. N-apuc.

– Unde te duc, prinţeso?

Nu eu sunt prinţesa. Mi-a venit inima la loc. Prinţesa e o minijupistă din staţia de tramvai. Bust generos, machiaj strident… Demaraj puternic. Nu voia. Prinţesa.

– Lasă că nu e ei mai tari ca Băselu’! E jupân ! Lovele are, şmecher e… mamă şi o are şi pe bunăciunea aia de Udrea… se respectă Băselu’!… Să facă, tată, ordine… să termine cu hoţii şi cu curvele care le-a adus comuniştii…

Am ajuns. Scot portofelul. Întreb cât datorez.

– Trei su’cin’zeci e bine! Aia e… să le ia gâtu’ la borfaşi, ‘tu-i în zbangă…

Obiectez. E exagerat. Cursa face cel mult şaptezecişicinci de mii. Îi las o sută. Mă priveşte cu o expresie interesantă. Jumătate scârbă-jumătate arţag.

– Păi dacă n-ai bani de ce nu mergi, frate, cu metrou’? Hai, dă trei sute şi dispari.

Nu îi dau nici trei sute. Aflu că sunt „bulangiu”. Până la urmă ne înţelegem la două sute. Cu inima strânsă îi dau banii. Cobor. Demarează în trombă. Mai apuc să aud câte ceva despre mamă şi neamul meu în general. Fac doi paşi. Mă întorc. Mai apuc să-i văd numărul de înmatriculare. B 74 PSD. Un taximetrist grăbit nimereşte în băltoaca de lângă trotuar. Mă stropeşte uniform de sus până jos. Zâmbesc. E bine. La urma urmei mă puteam naşte în Somalia.

P.S. A, da. Azi e ziua Franţei. Şi a lui Mircea Geoană. Le urez „La mulţi ani!”. Asta pe cine mai enervează ?