Prin economia hamburghereză curg succesurile ca ploile pe la noi. Şi de acolo inundaţia dă năvală şi prin ogrăzile megieşilor şi nu numai.
Mai întâi cică vreo 8500 de bănci se pregătesc să facă ce a făcut peştele când s-a plictisit de stat în apă. 8500! Oricum… erau cam multe, nu ?
Booon. Da’ după ce băncile americane fac „tiutiu-papa- v-am iubit pe toţi, Nelo !” apare şi salvarea. Sub formă de investitori. Povestea asta nu se referă doar la băncile dubyaneze. Iar dacă tot vin investitorii din zone unde Statele Unite se bucură de o largă apreciere şi o neţărmurită dragoste, păi vin şi prin zona oţelită. Şi vin. Şi iau. Şi pac-pac. Şi pârţ-pârţ. Vote for Obama or for McCain! Same shit.
Oricum, economia mondială e în formă maximă. Pregătită să dea pârţus maximus. Adică ăla final. O zic unii cu ecuson de specialişti. Aşa că ne întoarcem la cuvintele de bază: mama-caca- pipi.
Şi cu asta basta. Îl întreb pe rabbi:
– Rabbi, cât mai e petrolul ?
Şi el îmi răspunde:
– Al arabilor pentru încă 30 de ani, al tău 147 pe baril.