Acum vreo două săptămâni, preumblându-mă prin zona Neamţului, am poposit, aşa cum fac de fiecare dată când ajung pe acolo, pe la casa memorială Mihail Sadoveanu, de la Vovidenie. Nu am să inisist asupra motivelor pentru care repet acest pelerinaj destul de des. Nici asupra stării în care am găsit casa.
La puţină vreme după ce am intrat, au dat năvală ( şi termenul nu e deloc exagerat) două familii de turişti. Două cupluri şi o liotă de puradei. Absolut toţi echipaţi din ageeaşi magazie: şort sau pantaloni scurţi şi maieuri viu colorate. Başca pungile de cronţănele, în braţele tinerei generaţii.
Tinerelul de la intrare, cel care rupea bilete cu o mină plictisită şi care ne tratase cu supremă indiferenţă pe noi scoborâtorii din Logan, a devenit brusc extrem de afabil la primirea trupei de maieuri din jeep scoborâtoare. S-a săltat luându-şi în primire funcţiunea de ghid. Proţăpindu-se în faţa tribului maieurilor a început să împungă cu deştul spre exponate răcnindu-şi litania bine învăţată. Cutare e o „poză a scriitorului alături de familie”, dincolo e „scriitorul la masa de lucru”, apoi degetul împungea aerul în direcţia „mesei de lucru a scriitorului”. Într-o altă cameră avea a prezenta ” sculele de pescuit ale scriitorul” şi imediat alături „cărţi ale scriitorului”, „manuscrise ale scriitorului”, „pianul scriitorului”, „diverse fotografii ale scriitorului”.
Litania curgea monoton, fără inflexiuni şi fără întrerupere. Pretutindeni eram înconjuraţi de imagini şi obiecte „ale scriitorului”. Unul dintre mucoşii maieuaţi, lipit de pulpa revărsată a mă-sii întreabă peltic- răguşit: „Da’ cine e scriitorul, mami ?” . Mă-sa, femeie umblată prin lume, îl altoieşte rapid cu un „şşş! nu face gălăgie în casa scriitorului !”. Ghidul îşi urma polologhia ” jocul de şah al scriitorului, care ne vorbeşte despre preocupările scriitorului”.
„Scriitorul” era Mihail Sadoveanu. O viaţă întreagă- cu bune şi rele. Şi o operă excepţională. Şi totuşi, la 47 de ani de la moarte, doar un substantiv comun: scriitor. „Scriitor” este, totuşi, un substantiv comun, oricât de bizar ar părea. „Carte” e tot un substantiv comun, am realizat atunci. La fel şi „maieu”.
Întotdeauna, esenţa se pierde in substantivul comun.
Şi în conjuncţii.
Apropos de Logan vs jeep.
Aseară, aflându-mă in zona „butoaie”,mă izbesc în plex nişte onomatopee.Trag , discret cu ochiul. Lume îmbrăcată bine, multă, iar vocalistul – nu mai zic, că parcă a devenit subst. propriu-bronzat de la mama lui.Îl sorbeau din ochi, fascinaţi de grohăituri.
Puţin mai departe, altă terasă, discretă. Lume modestă şi puţină, ascultând muzică -comună- „Atât de fragedă”.
Aşa că…nu tot ce e tare şi străluceşte, e aur.
De rerum natura…
Aş fi spus întâi că e un progres faptul că cei din jeep s-au oprit să intre la un muzeu…
Dar după ce am citit în întregime articolul am să spun cuvintele fostului muzeograf de la casa lui Sadoveanu: „slăbiciunea unui popor nu stă în forţa duşmanilor săi, ci în propria lui nemernicie”.
Se opresc jeepoşii. Au un check list. Şi rută clară: „azi facem ţ mânăstiri şi ţâşpe case memoriale.”