Vasile si extraterestrul

Una veche, da’ bună la uichendu’ omului.

Vasile Vasile a fost răpit în seara de 8 decembrie de către extratereştri. Ieşise din bodega lui Talibanu’ ca să meargă până la “tauletă”. Ceea ce în cazul respectiv însemna în buruieni, la gard. Vasile nu şi-a dat seama că fusese răpit decât mult mai târziu, când s-a trezit.

S-a trezit cu capsa pusă, iar faptul că se găsea într-o cuşcă nu era de natură să îl înveselească prea tare. A stat aşa vreme de câteva ceasuri. A pipăit barele metalice care alcătuiau peretele de zăbrele al cuştii. A constatat apoi că celula lui nu avea pardoseală, ci doar pământ reavăn, afânat. Şi un miros curios, dar oarecum familiar.

– Ăştia a făcut puşcărie pe arătură! – a fost singura constatare amărâtă a lui Vasile.

Evident el nu realiza că fusese răpit de extratereştri. Dimpotrivă. Era ferm convins că fusese arestat. Pentru ce nu ştia, dar admitea în peto că ar fi putut exista multe motive. Foarte multe motive. Atunci a hotărât că “orice ar fi, nu recunosc nimic”. Apoi a adormit.
S-a trezit din nou atunci când a simţit un val de apă rece revărsându-se peste sălaşul personalităţii sale, peste rodul unui ADN bramburit şi anii lungi de alcoolism. A sărit în picioare ţopăind ca apucatul.
– Băăăă! Ce mama dracu’!
De dincolo de zăbrele îl privea o fiinţă ciudată, cu un singur ochi şi formă schimbătoare, plutind la jumătate de metru deasupra solului.
– Băi, dihanie! Ce-ai, eşti nebun? Nu mai da cu apă… dă-te dracu’…
Acestea fiind spuse, Vasile a hotărât că e supărat. Aşa că a adormit la loc. S-a trezit ceva mai târziu constatând că ii e foame. Cum nu găsea nimic care să-i potolească foamea, s-a aşezat într-un colţ şi a început să zbiere un cântec porcos. Până când a adormit la loc.Biruit nu de foame cât de neobişnuit de lunga şi chinuitoarea lipsă a alcoolului.
În dimineaţa următoare s-a trezit din nou sub răceala apei revărsate peste el. S-a ridicat şi a privit chiorâş spre fiinţa cu un singur ochi, aflată dincolo de zăbrele.
– Bă, ce mă-ta-n cur? Tu eşti cu capu’?
Fiinţa a părut ofensată. A făcut stânga împrejur depărtându-se.
– Aloo! Alo! Şefule! – a zbierat Vasile Vasile cuprins de subite regrete – Băi, nebunule! Mi-e foame, băi! Sau pileală ceva… măcar…
Fiinţa dispăruse. Vasile a mai tras o sudalmă, apoi a început să se adape din băltoaca formată de apa aruncată peste el. A urinat într-un colţ al cuştii şi s-a culcat la loc.
Dimineaţa următoare era pregătit. Atunci când a apărut fiinţa cu un ochi era deja treaz, la pândă. Fiinţa a apărut de nicăieri. Şi tot de nicăieri potop de apă a început să se reverse peste Vasile. Ud şi plin de draci a început să ţopăie şi să zbiere.
– Băi, chiorule! Termină-te, bă! Nebunule! Băăăăăi! Termină, du-te dracu’! Eşti diliu? Ce tortură mai e şi asta, bă? Ce, aveţi dambla pe aici?
Fiinţa îl privea impasibilă. Atunci când mini-potopul părea să se fi potolit, Vasile s-a apropiat de zăbrele şi, cu voce mieroasă, s-a adresat făpturii.
– Auzi… şefule… cum îţi zice matale?
Fiinţa continuă să îl privească indiferentă.
– N-auzi, bre? Cum te cheamă, damblagiu’ dracu’ ?
Apoi realizând că ciudatul său gardian ar putea suferi de un sever retard a hotărât să îşi articuleze întrebarea într-un mod care, credea el, era mult mai inteligibil, chiar şi pentru un “diliman-damblagiu” ca ciclopul din faţa sa.
– Băi! Eu Vasile. Va-si-le! Tu? Cum cheamă la tine?
Ochiul făpturii îl privea cu aceeaşi răceală superioară.
– Ka este numele meu – a rostit făptura.
– Ka? Bine, bă, Ka! Uite ce-i bă, io nu ştiu ce nebuneală aveţi voi pe aici cu apa, dar terminaţi-vă-ţi cu apa că m-apucă dracii, da? şi daţi şi voi de haleală, că mor de foame. Da, bă? Şi merge şi ceva tare, că aveţi musafiri…
Ka nu a mai răspuns. S-a întors şi a dispărut în tăcere. Lăsându-l pe Vasile în plin recital de înjurături. Pe care şi le zbiera însoţindu-le cu o ţopăială îndrăcită. Şi cu fluturarea organelor genitale în direcţia în care dispăruse Ka. După aceea Vasile Vasile s-a adăpat din nou din băltoacă. A micţionat în celălalt colţ al cuştii, a cântat un nou cântec porcos, scornit atunci, pe loc. Apoi a adormit din nou.
Iar în dimineaţa următoare s-a trezit din nou sub un val de apă rece. Un miros foarte familiar îi spunea totuşi că, de data asta, nu era vorba doar de apă. A sărit brusc pe ambele picioare din dotare şi s-a pus pe răcnit:
– Bă, tâmpitule! Nu mai da, bă, cu căcat! Ce mama dracu’aveţi!
Între timp Vasile părea să fi înţeles că părăsise planeta natală. Lucru care nu avea cum să-l streseze foarte mult. Deranjante erau doar fenomenele meteorologice matinale, în rest situaţia nu îl tulburapeste măsură.
– Păi, ce gura mă-tii! Dai cu căcat, ai? Băi, nene, e plină galaxia de nesimţiţi!
Ka însă îl privea cu aceeaşi expresie de agent fiscal. Vasile se plimba de colo-colo prin celulă, înjurând şi ţopăind printre băltoace şi grămăjoare de rahat.
– Eu aici nu mai stau. Păi, ce mama dracu’ vă căcaţi aici pe mine? Asta e prea de tot! Băi, şefu’ … nea Ka… ce-ai, bă? Eşti cu capu’?
Ka a rostit:
– Hrană. Hrăneşte-te!
– Daa? Aia să mănânci tu cu mă-ta! Fi-ţi-ar neamu’ al dracu’!
Apoi Vasile a continuat să-i sugereze lui Ka şi alte opţiuni alimentare, precum şi o listă de perversiuni la care era dispus să o supună pe mama fiinţei cu un ochi, precum şi pe alţi apartinători ai e.t.-ului.
Este lesne de imaginat că noul regim de viaţă nu îi pria deloc lui Vasile. Astfel că după o săptămână slăbise îngrozitor, era lipsit de puteri. Nu reuşea să se mai ridice pentru a se feri de valul de precipitaţii hidro-fecale matinale. Cu greu mai reuşea să articuleze câte un:
– N-n-u … mai… da cu … că-cat… în pizda… mă-tii!
După încă o săptămână Vasile era mort de inaniţie, sub un maldăr de rahat.

Ke îl privea cu severitate pe Ka. Ochiul îi scăpăra de furie. Tânărul Ka îl dezamăgise.
– Ai avut o misiune cum nu se poate mai simplă. Trebuia doar să îngrijeşti acel exemplar. Atât. M-ai dezamăgit.
Ka se simţea umilit. Ochiul îi tremura. Îngăimă ca o scuză:
– Nu… e vina mea… Am făcut tot ce trebuie… L-am udat… I-am pus fertilizator. Era o plantă ciudată aceea…