Iordache

Acum nişte zile vă pomeneam de Gheorghe Dinică. Gândind la el cu inima plină. Pentru că, vă spuneam atunci şi repet acum, e rău, e greu şi e târziu să vorbim despre ai abia când nu mai sunt. Spuneam atunci – şi simt nevoia să repet acum:

„Sunt lucruri pe care le facem prea târziu. Altele pe care nu le facem deloc. Socotind că mai e vreme. “Avem timp… ” spunea Octavian Paler. Şi ne trezim, întotdeauna prea târziu, bântuiţi de telefonul pe care nu l-am dat, de cuvântul pe care nu l-am rostit ori, dimpotrivă, de cel repezit prea în grabă.

Ne amintim prea târziu. Când nu mai e timp nici pentru rămas bun. Şi atunci ne luăm chip spăşit şi straie cernite. Şi plângem. De mila noastră, a celor rămaşi. Şi abia mai târziu, mult mai târziu, când păşim în gol, ne dăm seama că de acolo lipseşte ceva. Piatra aceea solidă pe care puteam bine sprijini piciorul.

Ne mângâiem mereu cu iluzia că e vreme. Că toate cele ce rămân de spus, de făcut ori chiar de gândit au vremea lor, pusă deoparte. Iar când ne trezim… mai avem vreme doar pentru a decupa iute o bucăţică de pânză neagră pe care să o prindem, în ace, la rever.”

Iar astăzi gândesc la Ştefan Iordache. Cu gând bun şi urări de sănătate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VVyKf-tHh2I]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8gqeKUx6Rm8&feature=related]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LFpEha2E2D4]

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

27 Comments

  1. Ba eu cred ca multi se gandesc, numai ca nu spun.
    Azinoapte cautam printre „Cei mai iubiti pamanteni” zicandu-mi: „Nu trage don’ Semaca, sunt eu, Lascarica”.
    Si-apoi mi-am zis: Eh….”Un fleac, m-au ciuruit astia”.
    Dupa ce pleaca unul dintre ei, gandim cu amar, care va fi urmatorul. Si-ncepem a-i insira pe degete pe cei ce ni-i mai amintim.

  2. Offff…ce-ai scris tu acum nu ma mai ajuta pentru mama mea, ca s-a dus saracuta de ea, dar ma ajuta sa fiu mai blanda, mai inteleapta, mai toleranta cu hachitele de om in varsta ale tatalui meu.
    Macar sa invatam din greseli.

  3. Multumesc 🙂
    Asta este unul pentru care am asteptat cu o ‘foame neostoita’ inceputul stagiunii. Si pentru care regret ca varsta (cred?) ii face pe unii dintre titanii nostri sa apara din ce in ce mai rar.
    Ce ar fi sa faci un foileton despre toti gigantii teatrului nostru? Slava Domnului, mai avem destui despre care putem povesti inca la prezent.
    Nu mai stiu unde am citit (si regret ca am uitat) ca dragostea de film si teatru ii facea sa accepte roluri mici (vezi filmele vechi ale lui Nicolaescu), dar care deveneau memorabile prin interpretarile lor de vis.
    Iti multumesc inca o data si mi-ai confirmat motivul pentru care esti in Google reader 🙂

  4. @ Miorlau Pufos
    Despre ce e în cer nu am cum vorbi. Despre ce mai e pe aici, n-avem de ce vorbi. Poftim şi vezi aici:
    http://dianatusa.ro/?p=998
    şi vezi cât îi duce… pardon, le duce capul pe unele. Care altfel stau cu mâna întinsă după voturi.

    @Dani
    Foileton… e mult spus. Dar sigur aş vrea ca măcar o dată pe săptămână să evocăm pe câte unul dintre ei. Dintre cei ce mai sunt şi cei ce au fost. După cât şi cum s-o putea. Iar aici importanţi sunteţi voi şi amintirile voastre despre ei.
    Da, Dani. Ai perfectă dreptate. Am avut cândva actori mari, care reuşeau dintr-un rol oarecare să facă ceva memorabil. Încă mai avem. Puţini.
    Gândeste-te, bunăoară, la Vasile Niţulescu. Câte roluri principale a avut ? Dar cum a ştiut să dea carne şi fire personajelor sale. Şi e doar un exemplu. Ernest Maftei… şi câţi încă.
    Iar apoi să ne gândim la cei mari, mari de tot, care nu au avut parte de filmografia pe care o meritau, dar care au reuşit în teatru lucruri grozave: Alexandru Repan, Dana Dogaru, Ştefan Sileanu… Ba eu aş spune că şi George Constantin .
    E mult de vorbit aici. Şi ar merita făcută discuţia. Începând poate cu Giugaru. Şi bucurându-ne că, încă, îl avem pe Beligan.

  5. Bine, ea s-a dorit înţeleaptă. Citatul integral fiind, totuşi, pomenit în partea dreaptă. Dar, mă rog, a scos de acolo ce o fi socotit că i se potriveşte. Mulţumiri chinezului că ne-a atras atenţia asupra frământărilor doamnei cu pricina. De care ne vom aminti. La vremuri de campanie electorală.

  6. Eu am avut imensa bucurie sa merg acum…10 ani deja la ‘Numele Trandafirului’ la National. O minunatie de actori, o dramatizare minunata. Toata floarea cea vestita a teatrului romanesc.
    Si cati mai sunt….

    Numele Trandafirului
    dramatizare
    autor: Umberto Eco
    Prezentat de: TEATRUL NAŢIONAL I.L. CARAGIALE

    Actor:
    Chelarul Remigio – Gheorghe Dinică
    Jorge – Ion Cojar, Alfred Demetriu
    Nicola – Alexandru Georgescu
    Severino – George Motoi, Andrei Finţi
    Malachia – Eusebiu Ştefănescu
    Berengario – Bogdan Muşatescu
    Salvatore – Valentin Uritescu
    Ubertino – Grigore Nagacevski
    Adelmo – George Călin
    Bencio – Claudiu Bleonţ, Eugen Cristea
    Venanzio – Tomi Cristin
    Aymaro – Costel Constantin, Traian Stănescu
    Cantorul – Dragoş Ionescu
    Bucătarul – Mircea Cojan
    Un novice – Andrei Duban
    Fata – Silvana Ionescu
    Cardinalul – Liviu Crăciun
    Bernardo – Mircea Albulescu
    Michele – Andrei Ionescu
    Episcopul de Caffa – Marin Negrea
    Căpitanul – Răzvan Popa
    Adso – Mihai Călin
    Abatele Abbone – Constantin Dinulescu

  7. Purecele in ureche. Motu!. Si azi când ne întâlnim noi astea care o sa plecam după EL. Unul întreabă. Cine e??( stăpânul din piesa). Motul in rolul valetului in frac si cu jiletca in dungi: Uee imenii !!!! ~1980 teatrul Bulandra. aşa înjura genertatia mea atunci totalitarismul, comunismul si ce dracul au mai experimentat pe noi!!!!!!!!!!

  8. STEFAN IORDACHE….cuvintele sunt de prisos.Ma rog la D-zeu sa-l ajute acum cand are atata nevoie,asa cum STEFAN IORDACHE (si multi, multi altii) m-au ajutat sa inteleg trairile lor pe scena.

  9. @ Dani
    Mulţumesc. Bun comentariu ! Mă uit pe distribuţia pomenită de tine: Motoi, Albulescu, Dinică, Dinulescu, Constantin… şi îmi amintesc de alte vremuri. Şi Karamazovii de la Nottara.
    Ştirea o aflasem deja la ora la care scriam articolul.
    Şi m-aş fi bucurat ca la ora la care îţi răspund să fi venit şi veşti bune.

    @lol
    Despre comunism şi înjurarea lui om mai vorbi noi.
    Moţu e un alt bun exemplu de actor care merita o filmografie pe măsură. Dar lipsa aceasta îi e şi lui imputabilă. Obişnuia să spună Moţu, motivând de ce nu se dă în vânt după film: ” Domnule, niciodată nu mi-a plăcut cafeaua instant. Nici emoţia instant. Nu cred că sunt un actor suficient de talentat ca să îngenunchez azi şi să-i spun ” te iubesc mâine” „.

    @c
    Să dea Dumnezeu. Dincolo de rolul excepţional din „Cel mai iubit dintre pământeni”, pentru mine Iordache rămâne mereu junele Andrei din Străinul.

    @alexandru petria
    Aşa să fie.

    @ arsulici
    E ceva neînregula cu gara asta. De aici doar se pleacă…

  10. Pana discutam de totalitarism si comunism, vreau sa îţi spun ce am suportat cel mai greu atunci. In 1985 sa îmbolnăvit musulmana am internat-o la spitalul acum Pantelimon. Un var era medic primar acolo. Atunci ca si acum!!. Pe la zece seara a telefonat si plângând a cerut sa o iau acasă in momentul ăla. De ce? De aia!.Stau într-un salon mic cu patru paturi, una e nevasta de activist, alta e vânzătoare, alta nevasta de securit. Perfect!. Eşti in lumea buna, care e problema? Toate au Pepsi, Toblerone si fumează ţigări străine (noi fumam atunci virginia roşii fără filtru). Si toapele, permanent mă întreba de ce nu am cafea la ţigara si cum suport ţigări aşa tari si mirosul. Am dat Bucureştiul peste cap si am găsit la un fost coleg de liceu lector universitar la ASE o cutie de nes si un pachet de ţigări străine. Am mituit in noaptea aia portari, asistentele si am dus nesul si ţigările in salon. A refuzat ţigările, musulmana cit a stat acolo le-a imbaxit pe toape cu fum. Si sa nu te pui cu o absolventa de Sorbonica-Galati.
    „In noaptea aia i-am condamnat pe toţi la moarte!”
    Din păcate se pare ca am înaintat pana la piciorul broaştei pana in 2008 a.d. Poate si mai rău.
    Cine ştie???.
    Poate vad eu greşit din cauza vârstei!!

  11. Eu am o dilema…poate ma lamuriti voi. Tot citesc in ziare/aud la radio ca nu merge lumea la teatru. Cu toate astea, daca incerci sa cumperi un bilet…nu mai gasesti cu saptamani inainte. E adevarat ca sunt unele teatre la care nu se intampla asa…dar poate e vina lor? Poate spectacolele alese nu sunt cele care ar aduce publicul? Sau poate actorii nu sunt credibili in jocul lor?

  12. Dani… e şi nu e adevărat. Sunt spectacole la care trebuie să omori pe cineva pentru un bilet. În general cele în care apar cei mari, despre care vorbim.
    Dar alta e situaţia teatrelor de provincie. Sigur, e vorba de o politică repertorială nu întotdeauna bine croită. Mai e vorba şi de lipsa numelor mari. Uneori e vorba şi de montări nefericite, în care regizori narcisişti ( ce s-ar supăra Octavian Paler auzindu-mă repetând calomnia mitologică) se dedau autocontemplaţiei. Dar mai ales cred că e vorba de schimbarea gustului public. Ori mai bine zis de smintirea acestuia.

  13. @Dani. Publicul e suveran. Si economia de piaţa. Dispar cei care au ceva de spus din păcate, vezi postarile de pe blog!!. Epigonii vin gramada. Daca „eşti tânăr si neliniştit” rade epigonii o faci pentru tine pentru mine si pentru urmaşii noştri ai mei ca si ai tai!!. Si in generaţia voastră sunt oameni care au ceva de spus depinde însă de voi sa ii auzii si sa ii promovaţi. Cum va aşterneţi aşa aveţi!!!!!!!!

  14. Eu cred ca m-am nascut intr-o perioada nepotrivita. Poate va suna ciudat, dar mi-as fi dorit sa traiesc mai multi ani pe vremea lui Ceausescu (aveam doar 13 ani la revolutie). Asta pentru ca nu-mi place teatrul asta ‘modern’ si pentru ca imi place de mor teatrul ‘vechi’. Uite…cui nu-i face placere sa revada de mii de ori (mie una da), Take, Ianke si Cadar in varianta Fintesteanu…sau cea recenta, cu Beligan…
    Da, cred ca nu m-am nascut cand trebuie 🙂

  15. @ lol
    Sigur… publicul, economia de piaţă. Ei, dacă Eminescu ar fi trăit astăzi ar fi fost poate silit să scrie cronică sportivă la EVZ. Ori poate nu.
    E vorba de criterii. Pe care unii le au, alţii nu.

    @ Dani
    Nu puţini suntem cei care am fi ales, poate, al moment pentru a ne naşte. Dar naşterea ni s-a întâmplat deja, iar, în privinţa asta, nu mai e nimic de făcut.
    Am crezut mereu că nu există vremuri ticăloase. Ci vremuri pe măsura celor care le locuiesc.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....