Fănuş

Tacem,dar minuni nu se mai intampla.Ne uitam doar spre cer.

Spuneai că din gara asta se pleacă numai… E clar că li s-a dat adunarea… Pe de altă parte am citit tema Tuşei Diana şi nu ştiu ce se mai poate spune în afară de aceea că avem nevoie mai mult decât niciodată să ne apere Dumnezeu. Au învăţat foarte repede să se vaite că n-au loc de vârstnici. Mai greu cu exprimarea ideilor şi cunoaşterea proprietăţii cuvintelor. Altfel ar fi făcut referire la gerontocraţi şi nu la gerontofili, care… dar asta-i mai greu.

Nu ştiu. S-o fi dat adunarea. Şi nouă scăderea- cum am mai spus.
Despre frământările Dianei Tuşa… ce să mai spun? După ’89 tot aşa, iute-iute, se grăbeau unii să-i scoată la pensie pe Beligan, Moraru… şi tot aşa.
S-au dus, unul câte unul, cei bătrâni. Paler, Paleologu, Colea Răutu, George Constantin, Monica Lovinescu… ca să îi pomenesc fără o ordine anume. Aşa că natura lucrează pre placul doamnei Tuşa, care va fi cunoscând, se vede treaba, taina tinereţii veşnice.

@c
Rostul minunilor nu e de a se petrece. Ci de a ne lăsa nouă ceva în care, încă, să mai credem.

prea multi, mult prea multi Oameni se duc si putini, mult prea putini raman printre noi … de ce nu se duc leprele, cocalarii si manelistii si sa ne lase oamenii de cultura in viata …

Pentru că ni se ia ce nu merităm. Şi ni se lasă doar ce merităm. Sau aşa cred.

Plângem noi?? Sa vedeţi ce o sa plângă Brăila cu fulgi mari de nea! Săracii suntem noi!!

Aşa e…

Si caii, caii albi!! si balta Brailei ca a rămas orfana!!

Încă nu. Ţi-am zis că stăm atârnaţi de nădejdea în minuni.

cine va mai aduna intamplari si intelesuri din colbul vanturat al baraganului ?parca efectul asta de sera topeste-n nefiinta si ultimele voci cu greutate trecandu-le in lumea unde mai au inca si vor avea un cuvand de spus caci asta a noastra ,le este tot mai mica si stramta…….

…si se duc incet, incet…oamenii…oamenii frumosi. Si raman nemuritori doar cei ce niciodata nu au fost niciodata frumosi. Mai bine totusi ca se duc …acolo mergem toti dar doar unii ne vom mai reintalni…

dati-va jos,usurel..cred ca si liliecii asa au inceput: stateau atirnati de nadejdea in minuni…
se face noapte,inceeet..si toamna..brusc si oamenii astia stau in poarta a plecare.
nici sa plingem cum se cuvine nu stim,va garantez.
sa fim (daca primiti si tutele) un grup de penibili cu amintiri.eu imi amintesc exact..era o carte..ba nu,o piesa cu stefan iordache..nop,era un cintec cu motzu pittis..

Marius, şi tu Mile, şi tu Ancuţă,
Haideţi să vă povestesc ceva.
Acum nişte ani… mulţi, puţini… nu are nicio importanţă. Acum nişte ani, spun, mă aflam într-un compartiment de tren, îndreptându-mă… nici eu nu mai ştiu une. Aveam „scaunul singurătăţii” în mână. Nepotrivită lectură pentru CFR, s-ar spune. În faţa mea era o fată, pe care o bănuiam a îmi fi colegă de generaţie. Ne-am ignorat bună parte din drum, fiecare citind la cartea sa.
La un moment, în una din gări, în compartiment ne-au intrat doi domni şi o doamnă. Iar bună parte din drum, mai departe s-a petrecut în sporovăiala lor neîntreruptă. Doamna era profesoară, se vede treaba. De limba română. Se căină că li se cere elevilor să studieze „imposibili ca Fănuş”. Domnii, care erau, probabil, slujbaşi ai unei reviste de cultură ( deduc din dialog) şi care, cu strădanii considerabile, încercau să dea impresia unor intelectuali respectabili, au început să verse istorii bahice cu „beţivul de Fănuş”.
Repet. Citeam „Scaunul singurătăţii” – interesant sincronism, nu?
Am încercat să îi ignor. Uşor nu mi-a fost. După un număr de gări cei trei ne-au părăsit. Lucru bun. Când trenul s-a urnit, după plecarea lor, i-am privit pe peron, continuându-şi conversaţia însoţită cu gesturi ample. Mi-a scăpat o înjurătură plină de năduf.
La înjurătura mea, fata de pe scaunul din faţă a tresărit. Am ridicat din umeri, a scuză, şi i-am arătat coperta cărţii. A zâmbit. Apoi mi-a arătat şi ea coperta cărţii sale. „Cartea cu prieteni”. Am chicotit amândoi, ca doi puştani ce eram. Şi ne-am văzut mai departe. De drum şi de cărţi.