AcasăOy-oy!Un gând de duminică

Un gând de duminică

În ultimii 18 ani, ne-am întâlnit des cu un tip de sondaj de opinie. Acela prin care se încerca măsurarea încrederii „populaţiei” în instituţii.  Şi, aproape constant, găsim în acest sondaj armata şi biserica în fruntea bucatelor. Cu procente nu neapărat foarte mari, dar peste alte instituţii. În aceeaşi vreme parlamentul, justiţia sau poliţia le găsim tăvălite prin pivniţa clasamentului.

Dacă pentru nivelul crescut de încredere de care se bucură armata şi justiţia putem găsi destul de iute nişte explicaţii, în celelalte cazuri discuţia e puţin mai lungă. Atunci când e vorba de biserică, încrederea populaţiei  are mai degrabă de a face cu dimensiunea atemporală a instituţiei decât cu imaginea publică a slujbasilor ei de azi. În cazul armatei e încă şi mai simplu. Armata e o prezenţă mai degrabă discretă în atenţia publică. Iar rarele referiri la ea sunt legate de ştiri cu impact pozitiv asupra instituţiei: prezenţa militarilor şi ajutorul acestora la indundaţii, actele de bravură ale militarilor români pe teatrele de război.

Românii nu au încredere în parlament. Deşi parlamentul ar trebui să fie instituţia fundamentală a democraţiei. Şi este. Dacă în cazul bisericii spuneam că nivelul de încredere face abstracţie de respectabilitatea unora dintre slujbaşii instituţiei, în cazul parlamentului lucrurile stau exact pe dos. Un parlamentar prins moţăind şi vin mustrările. Un alt parlamentar speriat de sfârşitul iminent al lumii şi curge batjocura. Mai adăugaţi nişte caltaboşi, niscaiva borduri, ceva asfalt şi lucrurile devin clare. Şi asta deşi în Parlamentul României există mulţi parlamentari oneşti şi cât se poate de respectabili. Nu există îngeri. Asta trebuie spus, instituţiile noastre au deficit de îngeri. Dar în toate aceste instituţii există suficient de mulţi oameni demni de stimă.

Bună parte din lipsa de încredere (şi de respect, mă tem) în Parlament se datorează, desigur, şi conduitei unora dintre legiuitorii noştri. Dar mai ales  atacurilor constante la care este supusă instituţia. Juste sau nu. Dacă în cazul presei ( ea însăşi o instituţie cu un nivel de încredere tot mai scăzut) critica este firească şi face parte din însăşi rostul ei, nu acelaşi lucru se poate spune atunci când atacurile vin dinspre alte instituţii ale statului: preşedinţie sau executiv. Să ne înţelegem: spun că e rostul şi obligaţia presei să semnaleze şi să critice prostiile ori măgăriile aleşilor noştri, dar cu obligatorie individualizare şi cu necesară distincţie între instituţie şi dihăniile care o populează.

Atunci când preşedintele atacă parlamentul deja ieşim din pajiştea democraţiei. Preşedintele uită că la investirea sa în funcţie el depune jurământul în faţa parlamentului ? Executivul uită că alcătuirea sa e tocmai rodul aritmeticii parlamentare ( sau ar trebui să fie !) ? De fapt parlamentul e ţinta ideală. Dacă în cazul bisericii aceasta are capacitatea de a reacţiona ferm şi unitar la cea mai mică tentativă de atac împotriva sa, în cadrul instituţiei parlamentului răspunsul nu mai poate fi unitar. Pentru că acolo divizarea ţine chiar de natura instituţiei, aleşii fiind aşezaţi sub flamuri de culori diferite, conform aşezărilor doctrinare şi mecanicii electorale. Atacurile la adresa instituţiei nu nasc solidaritate, ci delimitări. Opoziţia se delimitează de putere, puterea de opoziţie, iar instituţia în sine e întotdeauna victimă.

Preşedinţia este o altă instituţie cu un grad scăzut de încredere. Iar asta se datorează, în primul rând, tot atitudinii partizane. Pentru că preşedintele are culoare politică. Deşi nu ar trebui. Pentru că instituţia este personalizată, iar încrederea în persoana preşedintelui poartă asupra încrederii în instituţie. Iar atunci când comportamentul preşedintelui are derapaje evidente, nivelul de încredere, fireşte, se prăbuşeşte. Atunci când preşedintele atacă alte instituţii ale statului: executiv, justiţie, parlament, toate acele instituţii au de suferit, dar odată cu ele de suferit are şi instituţia preşedinţiei. Şi sănătatea democraţiei. Iar nivelul de încredere în instituţia şefului statului nu are cum creşte atunci când cel care reprezintă această instituţie se declară el însuşi „doar preşedintele celor ce m-au votat”.

Presa este o instituţie fundamentală pentru sănătatea oricărei democraţii. Nu este o instituţie a statului, dar este una fundamentală pentru buna rânduire a acestuia. Iar presa are şi ea un nivel de încredere mult mai scăzut decât ar merita. Iar explicaţiile sunt multiple. De la lipsa de profesionalism a unor jurnalişti, până la aservirea faţă de intresele patronatului.

Poliţia, la rândul său, are o imagine teribil de proastă. Şi aici explicaţiile sunt multiple. Corupţia, prostia, incompetenţa, desigur. Dar şi politizarea. Iar aici intrăm într-un cerc vicios. O poliţie care nu se bucură de respect şi încredere nu are cum funcţiona eficient. Şi nu are cum funcţiona o instituţie al cărei rost este apărarea legii, într-o ţară în care legea însăşi nu se bucură de niciun respect. Într-o ţară în care un vicepreşedinte al senatului porcăie un poliţist doar pentru că a îndrăznit să-i ceară şi lui să se supună legilor de dânsul votate.

Şi putem continua tot aşa. Spunând că munca poliţiei e zădărnicită de parchet. A parchetului de către instanţe. Să pomenim de poliţişti corupţi, de judecători şpăgari, de politicieni mânjiţi etc. etc. Putem argumenta cu linii generale de conduită ori cu nişte cazuri punctuale. Concluzia e aceeaşi: avem instituţii necredibile şi care funcţionează rău. Iar pentru asta avem tuturor a imputa ceva, dar niciodată nouă înşine. Ne derajnează poliţistul şpăgar, dar ne înfuriem când refuză „să o dea la pace” atunci când suntem prinşi cu pedala de acceleraţie înfundată în covoraşul de la maşină. Înjurăm mizeria de pretutindeni, dar continuăm să aruncăm pe geamul maşinii sticla goală de pet.

O bună explicaţie pentru decăderea tuturor acestor instituţii vine din decăderea unei alte instituţii, mărunte, despre care vorbim rar: instituţia şcolii. Şi complementul său: instituţia fundamentală a celor şapte ani de acasă.

În fine, pentru toate cele de mai sus pot exista încă alte explicaţii. Încă alte argumente. Dar dincolo de ele există răul primordial: lipsa criteriilor. Atunci când am scăpat de comunism, am abandonat un întreg set de criterii. De-a valma. Narcotizaţi de nevoia de schimbare am azvârlit de-a valma toate criteriile. Şi am purces la construirea minunatei lumi noi . Ce am uitat atunci a fost să punem la temelie alte criterii. Şi ne-am trezit înghesuiţi într-o construcţie şubredă, gata oricând să se prăbuşească. Abia atunci am înţeles că, jos, la temelie ne lipseşte ceva: un sistem de valori . Şi, de valori fiind vorba, am suplinit iute şi fără multă chibzuială această lipsă. Inventând un criteriu. Unic şi absolut. Şi, de valori fiind vorba, nu e de mirare că acel criteriu este banul. Iar atunci când acesta e singurul criteriu… ce nevoie mai avem de instituţii? Ce  nevoie mai avem de legi, de dreptate când toate acestea le putem cumpără ? Şi, pentru că el, banul, este criteriul, întotdeauna se va găsi şi cine să le vândă.

P.S. Multe scăpări în text. Şi nu pentru toate e tastatura de vină. Am mai curăţat din ele.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

17 Comments

  1. Excelentă analiză! Îmi place cum ai ajuns de la dezastrul instituţiilor statului la cauza primordială: banul.

    …Însă discuţia ar putea continua. Din ce cauză noi, românii, am renunţat atât de uşor la criterii iar alte ţări foste socialiste nu? Să fie o determinare socio-antropologică ce automat ne duce cu gândul la spiritul nostru mioritic? Să fie vorba de diferenţa de context politico-economic dintre ţara noastră şi alte state comuniste de dinainte de ’89? Habar n-am.

    A doua discuţie ar fi – ce putem face să ne re-alegem criteriile? Ce putem face ca să ne recâştigăm setul de valori? Sincer… multe răspunsuri pot găsi. Dar niciunul nu mă convinge. Nu ştiu…

  2. Darius, nu e o analiză. Doar, cum spune şi titlul, un gând de duminică.
    Nu ştiu ce să îţi răspund la prima întrebare. Poate pentru că nu le-am avut niciodată ? Iar în perioadă comunistă au venit unii şi ne-au impus un set de valori, bune, rele…cum erau. La care nu am aderat neapărat, dar pe care le-am acceptat mai constrânşi, mai de bună voie. O iute privire prin istorie ar putea fi edificatoare.
    În privinţa celei de a doua întrebări… mi-ar place să am răspunsul. Nu-l am. Dar am o părere ( ca orice bun român!). Şi cred că, până la urmă, opţiunea pentru un anume set de valori sau, dacă vrei, definirea propriului sistem de valori, e o chestiune de opţiune personală. Iar când spun că e o chestiune de opţiune personală îmi vine în minte ideea de libertate pe care o poartă în subsidiar. Şi venind gândul ăsta mă întreb dacă şi unde există limitele libertăţii.
    Apoi, opţiunea personală se mai formează şi în funcţie de modele. Iar acestea sunt cele care sunt. Până la urmă tipul de societate în care trăim -îi putem spune capitalism, la o adică- lucrează cu un mecanism teribil de parşiv. Pentru că promite îmbogăţirea. Şi are iute la îndemână liste de miliardari cu care să îşi argumenteze promisiunea. Şi mulţi se îmbulzesc să caute bogăţia promisă. Uitând că ea se află deja tocmai în ogrăzile ălora care ne erau oferiţi ca exemplu al marilor oportunităţi pe care le oferă sistemul. Şi în graba asta nebună de a-şi primi bogăţia promisă… cei mai mulţi îşi pierd criteriile, păstrându-l pe singurul care le poate face rost de un loc mai în faţă la coada unde se distribuie bogăţia. Iar criteriul acela e cel deja pomenit.

  3. Sa stam stramb si sa judecam drept.
    1.Biserica.Multe de comentat,de la preoti „amarati” de la sate,cu averi colosale,care stabilesc dupa bunul lor plac taxe nevazute si nedeclarate,de la homosexualitatea care bantuie prin manastirile patriei,de la crime facute in numele Domnului(cazul Tanacu),de la preoti care intermediau pe bani grei,obtinerea permiselor auto(cazul Pitesti) pana la deraiatul ala,care ziua predica in biserica si noaptea sugea ciorapi. Sunt prea putini cei care au incercat sau incearca sa pastreze imaginea neintinata,au murdarit-o alti nevolnici care poarta haina preoteasca.Increderea mea in Biserica 10%.
    2.Armata.Jocuri de culise nestiute,discretie totala in privinta manariilor.As vrea sa aflu si eu daca rudele de gradul 1(sotii,copii,frati ,surori)ale celor angajati,presteaza in alte locuri.Nu.S-au format adevarare clanuri care motaie pe banuti multi prin ministerele cu pricina,unitati militare etc.I-a intrebat cineva pe maharii cu grade multe ,cati din copii lor bantuie pe coclauri(Irak,Afganistan,Kosovo)manati de avant patriotic,gata sa-si dea viata pentru tara?La prima zgaltaiala mai puternica(gen 9/11),o sa-i gasim morti in birourile lor(astia nu pot fugi din cauza greutatii),morti la datorie.Boss,as da o lege,tot ce salta de 70 de kile,out.Increderea mea in armata,15%(pentru amaratii morti in afara).
    3.Politia.Boss,asta e mamica si taticu aranjamentelor de mare anvergura,daca esti angajat in sistemul lor,ti-a pus D-zeu mana pe cutiuta.Rezolvi orice problema,mai putin moartea n-o poti fenta,(vezi cazul Pitesti cu permise date pe bani manjiti cu sangele celor nevinovati,morti in accidente provocate de analfabeti cu permis,odrasle de mahari care nici macar nu clipesc cand lasa cadavre in urma lor(rezolva mamica si taticu cu bani)si lista continua.Averi considerabile obtinute prin”rezolvarea” unor cazuri grele.Increderea mea in politie,1%.
    4.Presedintia,Parlamentul,Parchetul- Il capo di tutti capi-ce vrem mai mult?Aranjamente de mare clasa,rafinate,cu staif,doar banuite niciodata dovedite.Nu mai e nimic de comentat.Increderea mea.0%.
    Presa.Pe afara-i vopsit gardu’,inauntru-i leopardu’.Rar se mai aude cate o voce impartiala,dar din ce in ce mai stinsa.Increderea mea in presa,5%.Scuze boss,daca te-am plictisit.Nu am spus nimic din ceea ce nu stii.

  4. Păi dărâmatul fără a pune nimic în loc nu-i doar de după 90. Defunctul regim l-a săpat pe Dumnezeu şi n-a pus nimic în loc. A apărut „omul nou”, fără nimic sfânt şi făr’ de frică. De unde atâtea valori? Şi pe urmă banul face casă bună cu cinismul. Zeflemeaua şi „caterinca” se vor a fi umor. Inconştienţa înlocuieşte responsabilitatea. Banul! Aici şi acum. După noi, potopul. Probabil că trebuia să trecem şi prin asta. Va trece şi asta, dar sper să n-apuc să văd ce va veni. PS-Mordechai, mi-ar plăcea să reproduc articolul tău şi la mine, sub numele tău fireşte.

  5. Dumnica ar trebui sa ne descretim fruntile, iar gandul tau are exact efectul invers. Poropune tememe prea serioase de meditatie si discutie si mult prea diferit vazute de diversele grupuri ale societatii romanesti. Uneori numai enuntarea unor pareri despre anumite cauze care au contribuit la situatia in care ne aflam naste falii cat Groapa Marianelor intre emitentii parerii si unele grupuri.
    Va propun un mic divertisment, de fapt o mica diversiune care poate la randul ei (daca dorim) sa ne faca sa cadem pe ganduri (negre).
    http://www.protv.ro/filme/elena-udrea-s-a-intors-la-scoala-ca-sa-spele-podelele.html?id_file=62518#62518

  6. @ C
    Nu am cum te contrazice. Cauza profundă e aceeaşi.

    @ Cârcotaşu
    Cârcotaşule, risc să par nostalgic al unui sistem pentru care chiar nu am nicio nostalgie. Dar aş zice că în defunctul regim, cum îi spui, s-a pus ceva. Nu ştiu dacă în locul lui Dumnezeu. Nici nu ştiu ce se poate pune în locul Său.
    Şi apoi nici nu ştiu dacă de acolo e musai să le aşteptăm pe toate. Sigur, biserica ar trebui să aibă rolul său. Dar intrăm într-o discuţie tare lungă.
    Slobod,slobod. Eşti invitatul meu.

  7. @ Ged
    Eu de mult am spus că schimb duminici contra zile de marţi.:) Aşa… fiecare cu dumnicile lui. Cu gândurile lui.
    Că nu suntem toţi de acord nu e niciun bai. Că nu toţi avem şi argumente… e altceva.

  8. Oy, oy, oy, Ce bine ca sunt si comentariile!!!
    Mulţumesc Darius! Pentru mingea la fileu!!
    1) Nu am renunţat noi romani niciodată la criterii corecte este părerea mea atâţi cat am ramas.
    2) Pentru interese geostrategice, mereu ni sa indus ca nu suntem in stare de nimic.
    Exemple:
    a)Romanii mâncători de brânza au procreat si s-au înmulţit in Transilvania deşi nu erau majoritari. Made Austro- Ungaria.
    b) limba romana este o limba slava. Vezi ROLER!
    Lista este nesfârşita:
    Industria romana este o gramada de fier vechi. Petre Roman dixit!!.
    Sa fiu si mai concret. Dinescu clama pe un post de TV ca noi romani nu ne putem compara cu polonezii, pentru ca ei un neam de eroi au atacat tancurile germane pe cai si cu sabia in mana. Sunt terist ofiţer tanchist. Ca sa ataci un tanc de pe cal trebuie sa fi beat ranga. Se practica din antichitate, se da băutura la soldaţi sau droguri ca sa devină nepăsători la durere. Dinescu încercă sa ne facă pe noi romani sa ne simţim nevolnici si deci umili.
    Ce cauza are Dinescu? Nici una e plătit!!
    aşa ca dragul meu Darius . Gandestete am fost noi la Ialta sau la Malta?

  9. Sti ce face un soldat care vrea sa oprească un tanc. Sapa o groapa si când tancul ajunge lângă el arunca doua grenade sub senile. Daca soldatul are cojones. Si este dispus sa moara. Romanii au avut!!!

  10. Dom’le institutiile ca institutiile da’ ce ne facem cu politicienii?
    Ubicuitatea Lentutei Ot Plescoi:
    Elena Udrea face curatenie la scoala, Elena Udrea gateste pentru bucuresteni, Elena Udrea face ordine in PD-L Constanta, Elena Udrea pe Realitatea TV si lista ar putea continua,de te face sa te intrebi cind mai are timp Nutica pentru sot, pentru amant, pentru propria casa etc.
    Deci Nutica s-a pus cu totul si cu totul in slujba boborului debordind de energie pozitiva si facind singura cam cit ar putea sa faca la un loc, o brigada voluntara de tineri capitalisti romani, propusa mai deunazi de liderul social-democratilor romani.
    Dar nu numai ca face munca fizica si ‘telectuala de poate intra in Cartea Recrdurilor, Nutica este si generoasa, din banii de pe la varii parcari si RAPPS-uri, Nutica imparte cu marinimie ba pentru sarmale moca la oamenii dimboviteni, ba pentru ghiozdanele plozilor acestora.
    Frumos si altruist, am putea spune ca Nutica este Toma Alimoasa secolului XXI la romanii saraciti de ticalositi, ia de la bogati si imbuibati si da la saraci si nevolnici.
    Aferim!
    Pai la un asemenea spor gen Speedy Gonzales, viteza de concentrare si executie, aproape ca nici nu mai are nevoie sa se prezinte la alegeri, locul ii este asigurat.
    Orice as avea eu cu Nuti Ot Plescoi trebuie totusi sa-i recunosc meritele. Sa ne traiesti Nutico si sa nu te schimbi niciodata!
    Sa fiti iubiti
    marcus

  11. Nevoită fiind să gândesc şi duminica, chiar apreciez că-mi pui neuronul în mişcare. Numai că ai despicat atât de bine „gândul” ăsta încât greu se mai poate spune ceva după tine :)))

    Românii sunt plini de paradoxuri când vorbim de sondaje. Ai amintit de încrederea ridicată în Biserică, în timp ce românii nu prea au încredere în preoţi. Tot aşa, ciudată mi se pare diferenţa dintre încrederea în preşedinte şi Preşedinţie, cu plus în primul caz. E greu de înţeles de ce ar avea românii mai multă încredere în Băsescu decât în instituţia prezidenţială. La fel era şi pe vremea lui Iliescu. Probabil ne plac conspiraţiile. Altceva nu-mi vine în cap.

    Ca şi în cazul Parlamentului, şi presa a fost supusă constant în ultimii ani unor atacuri venite dinspre Cotroceni. Aşa că pe lângă lipsa de profesionalism şi aservirea intreselor patronatului, pe care le-ai amintit, una dintre cauzele scăderii încrederii ar fi şi aceasta. Constat tot mai des, în ultima vreme, o aversiune faţă de presă, după modelul iliescian „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Iar Băsescu a plusat ridicând politica „pumnului în gură” la rangul de politică de stat. Chiar şi în aceste condiţii, nivelul de încredere în media pare acceptabil la ce lupte de culise se dau. Zic io la ora asta 😀

    În rest, legea junglei şi a banului…

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

- A word from our sponsors -

De citit

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...