Fuck uyama!

După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a regimurilor comuniste din celelalte state ale Europei răsăritene, Fukuyama se grăbea să proclame „sfârşitul istoriei”. La vremea aceea Francis Fukuyama socotea iminentă apariţia societăţii globale, de consum. Trimuful democraţiei liberale, universalizarea democraţiei liberale de tip occidental, ca încununare a evoluţiei ideologice erau, din perspectiva sa, deja realităţi certe. Câtă dreptate a avut Fukuyama… ne-o spune chiar el ceva mai târziu, refuzând etichetarea ca neocon.

Nu facem judecăţi de valoare. Nu împărţim cele petrecute în rele şi bune. Doar constatăm.

Rusia şi tările est europene nu s-au lăsat prea mult rugate şi ademenite de modelul de succes occidental s-au grăbit să adopte ceea ce părea a fi reţeta succesului, optând pentru deschidere şi liberalizarea pieţei. Conceptul de economie de piaţă avea să fie aproape fetişizat. Ideea de competiţie ridicată la rang de religie. Iar retragerea statului din economie ţel suprem. Amalgamarea fără noimă a doctrinelor politice şi fetişurilor economice erau privite nu ca semne evidente de confuzie, ci ca mărturii ale dorinţei de schimbare.

După cel de al doilearăzboi mondial ceea ce a asigurat prosperitatea vestului, constituindu-se într-o adevărată reţetă de succes, nu s-a datorat, cum bine observă Korten, refluxului statului din economie ci plularlismului. De altfel statul nu s-a retras niciodată cu adevărat din economiile occidentale, el păstrându-şi un loc activ. Iar succesul s-a datorat, citându-l mai departe pe Korten, echilibrului dintre forţele statului, ale pieţei şi ale societăţii civile.

Fostele state comuniste s-au lăsat uşor convinse de marile corporaţii şi agenţii de influenţă ai acestora şi au trecut rapid, cu ajutorul masiv al unor întregi cohorte de consilieri occidentali,  la adoptarea unui cadru care să le facă mai permeabile, care să faciliteze penetrarea lor de către… chiar marile corporaţii pomenite. Simultan Occidentul şi-a întărit instrumentele necesare promovării ideii de societate globală de piaţă: WTO, GATT etc.

Aici deschid o paranteză. Concentrarea pe elementele de doctrină economică şi plasarea politicii într-o postură subalternă faţă de acestea a născut situaţii dificile. De altfel, nu de puţine ori, ideea de subordonare a politicului faţă de economic a fost considerată, în mod absolut greşit, nu doar un deziderat, ci un ideal. Din această situaţie s-a ajuns la gesturi politice imprudente sau la o aberantă şi periculoasă folosire a forţei în promovarea intereselor economice ( şi nu este vorba exclusiv despre forţa militară). Ignorarea Rusiei şi desconsiderarea Chinei urmau să aibă cumplite efecte de bumerang. Zgândărirea mândriei ruse a avut ca efect o amplificare a naţionalismului rus. Iar în era Putin acest naţionalism, cuplat cu o regândire a politicii energetice a Federaţiei Ruse, a readus Rusia în rândul puterilor cu un cuvânt greu de spus. Iar cuvântul Rusiei este oricare doriţi, dar nu „globalizare”.

Vorbeam mai sus despre efortul făcut de „tinerele democraţiii răsăritene” în încercarea de adoptare a reţetei occidentale de succes. Şi de adaptarea normelor interne astfel încât economiile respective să fie mult mai uşor penetrate de atotputernicele supercorporaţii. Şi ajungem astfel la cestiune.

România nu a făcut excepţie de la regulă. Mai ezitant, la început, dar ceva mai hotărât ulterior, şi România a pornit pe calea liberarilizării şi a retragerii statului din piaţă. Lucru benefic după unele păreri. Nu foarte sănătos după altele. Un bun şi actual exemplu este cel al sistemului de pensii.

Statul român a hotărât să treacă la introducerea sistemului privat de pensii. Mai mult decât atât: măsura devenea obligatorie pentru cei aflaţi sub o anume vârstă (!!!). Nu discut campania care a urmat şi care au fost societăţile de administrare favorizate. Cert e că măsura a fost adoptată. Sistemul a fost pus în mişcare. Nu a trecut mult de atunci. Iar astăzi contemplăm minunăţia de rezultat al miraculoasei „economii de piaţă”. Criza de peste ocean, se grăbea să ne asigure primul ministru, nu ne poate atinge.

AIG este unul din coloşii aflaţi în stop cardiac, peste ocean. În acelaşi timp AIG este, în România, unul din cei mai importanţi jucători de pe piaţa pensiilor private. Sigur, s-au grăbit să îmi explice unii specialişti, AIG este doar societate de administrare, fondurile respective sunt intangibile etc. Ce va fi trebuind să însemne „societate de administrare” ? Nu tocmai o societate care se ocupă cu buna chivernisire a acelor fonduri ? Mai exact cu plasarea lor în investiţii care se presupune că ar trebui să fie generatoare de profit ? Ori tocmai aceasta este problema AIG în Statele Unite. Profitul. Care lipseşte cu desăvârşire. Şi chivernisirea propriilor fonduri. Şi plasamentele „inteligente”. Astfel că acum este necesară intervenţia statului american, care se grăbeşte să conecteze la aparate un corp aflat în moarte clinică.

Iar acesta nu este singurul exemplu. Mai avem şi Ford. O altă companie ” de succesuri”. Primită cu braţele deschise în România. Şi stimulată financiar de statul român, până dincolo de limita rezonabilităţii- cum avea să constate comisia europeană.

Închei aici. Fără concluzii. Şi fără îndemnuri mobilizatoare.

UPDATE: Poate nu s-a înţeles unde bat. Aşa că vin cu o anexă. Un text. Nu cunosc autorul, aşa că scuze. Dar l-am primit pe mail, de la Ancuţa.  Şi-l dau mai departe. Cu semnele citării. Că nu e al meu.