Să ne înţelegem bine. Ceea ce am să vă povestesc e doar o ficţiune. Personajul nu există. Pentru că astfel de personaje nu pot exista în lumea noastră. Nici astfel de nenorociri. Nici astfel de dialoguri. Nici măcar astfel de poveşti. Cum nu există nici povestea asta. Iar vouă doar vi se pare că o citiţi.
Îl cheamă Neluţu. De fapt nu mai ştie nimeni cum îl cheamă. Doar fişa din sertarul metalic mai ştie numele lui întreg. Pentru toţi e Neluţu.
Merg să îl văd de trei ori pe săptămână. Uneori şi mai rar. Alteori deloc. Dar uneori apuc să-l văd şi de trei ori pe săptămână. Îl cheamă Neluţu. Are cinci ani şi muci mereu uscaţi sub nas. De fapt are mai mult de cinci ani.
– La iarnă fac şase ani, nenea – îmi spune mereu. Apoi adaugă deîndată- dacă mai apuc.
Precizarea asta din urmă vine de fiecare dată fără patetism. Fără dramatism. Simplă şi lucidă constatare. Pentru că Neluţu are deja cinci ani. Şi e un om care înţelege multe. Chiar dacă e infectat cu HIV. Aşa cum sunt toţi copiii din căminul acela din C., un loc uitat, într-un oraş uitat, în judeţul Constanţa, România, UE.
Îl cheamă Neluţu. Şi îşi trage nasul din două în două minute. Şi e mereu serios.
– Salut nene. ce pula mea face aia cu politica? mă întreabă.
Are 5 ani fumeaza de rupe şi îmi zice:
– Bre, nea M, nu e futere?
– De ce, Neluţu?
– Bre eu am sida şi o sa mor fără să fut. Da’ ăia mari face prostii, fute si moare de proşti.
Este că acum vă e mai puţină milă de el citind cum vorbeşte ?
– Cine, Neluţu?
– Ăia, bre.
– Cine, măi ?
– Poponarii în cur
– Cum în cur, mă ?
– Păi da bre, că e poponari în cur şi e poponari în gură.
E uimitor câte ştie Neluţu, nu ? Are doar cinci ani. Îl cheamă Neluţu. Şi are HIV.
– De unde ştii tu toate astea, măi ,urâtule?
– Mi–a zis mie un englez care a venit cu ajutoare
– Tu ştii engleza, măi pitic?
– Nuu, bre nea M., mi-a facut ăla semn la gură.
– Mă, Nelu. ăla întreba daca îţi e foame.
– Păi, cum nene ? Aşa? Da? Dacă mi-e foame de ce nu îmi dă ţigări?
– Ţigarile nu tin de foame.
– Da’ eu am şi băut bere !
– Nelu’, tu nu mori de sida mă. Mori de vicios.
– Ce e aia?
– Adică unu’ care fumează şi bea.
– Hahahaha, ca Băsescu?
– Oarecum.
– Îmi dai bani?
– Ce să faci cu ei?
– Hai, bre că nu dau la curve. Fumez şi eu cu ăia mari. Că aia ma bate si nu–mi da ţigări, că cică sunt ţigan şi mă fac şi mai negru. Aşa o fi?
Este că v-a dispărut toată mila aflând că Neluţu, ei da, e ţigan ? Un pui de ţigan. De doar cinci ani.
Uneori râd de el. Îi plac glumele crude. Şi fac glume crude.
– Ce faci, Neluţu ? Azi eşti bine ?
– Sunt bine, nea M. Nu mor azi.
– Dar ce s-a stabilit, Neluţu? Când mori ?
V-am spus ca fac glume crude. Şi merită să fac astfel de glume. Doar pentru a primi raspunsul.
– Pe pariu că mata mierleşti înaintea mea ?
Îi răspund:
– Şi dacă e aşa te bucuri ?
– Da, bre, nea M. Că te sui matale primu’ în autobuzu’ ăla care duce în rai şi ţii locuri la geam şi îi baţi pe ăia care vrea să ne ia nouă locurile. Şi îmi ţii matale şi mie loc. Nu? Am văzut eu într-un film american, dar nu ne-a citit, că era americăneşte. Şi eu sunt ţigan şi-s mititel şi nu ştiu carte.
Fumează mult. Îl cheamă Neluţu. Are cinci ani. Şi nasul plin de muci mereu. Şi, ţineţi minte, e doar o ficţiune. Neluţu nu există. Cum nu există nici HIV. Nici această poveste. Cum nu existaţi nici voi.
Si nu ne doare ce nu exista. Nelutu e doar un nume sau un numar.
Nelutii nu dor.
Dar oftam cand citim si ne inchipuim ca poate exista.
Nu, e doar parere.
Ne doare doar ce este al nostru iar in jur, numai amortire.
Astavara am vazut cazand o stea.M-a incercat un sentiment de regret.Cand eram mica, am aflat ca cineva moare, atunci cand cade o stea.N-am uitat. In noaptea aia, am uitat insa imediat de steaua cazatoare. La primul pas, cand mi-am plecat privirea. Mi-era teama sa nu ma impiedic de ceva.
Poate ca noi nu existam, dar Nelutu, fie el tigan sau ba, exista. Si nu prea conteaza ce e, de fapt conteaza ca e. Ca e si el un suflet. Si ca intelege ca daca el e vicios, tot asa e si Basesc, dar Nelutu tot o sa moara ca are HIV, la Basescu mai avem de asteptat ca il pazesc serviciile, si aia nu il lasa nici sa moara, ca nah, noi cum ne-am mai chinui, zau asa.
Totul e ficţiune. Chiar şi noi. Ne uităm pe geam înăuntru, dar geamul e aburit. Vedem ce putem desluşi.
Mordehai,
nu te sciam aşa senibil…
Nici nu ştiu ce să spun. De citit, e grozavă.
De înţeles, numai cu lacrimi o poţi înţelege.
Aş vrea, câteodată, deşi ar trebui să mă ruşinez de asemenea gânduri, să am puteri miraculoase. Să însănătoşesc oameni. Să îi fac să uite suferinţa. Să le îndrept vieţile. Mă crezi? Ştiu că suna naiv, dar aşa este…
E prea multă suferinţă, mult prea multă. Şi nu avem altceva ce să-i facem decât s-o scriem.
Boss,in poveste nu exista:
nelutu
hiv
noi
trist e ca nu-i adevarat.
EXISTA
EXISTAM
si ramanem indiferenti…nu-i bine.
Uneori realitatea este mai aspră decât ficţiunea, este cumplită!
Ne-ai amintit despre o realitate cutremuratoare, pe care preferam sa o ignoram, ca si cum n-ar exista, de care ne jenam poate…ai dreptate, nu existam…
Ba eu exist, dar inca nu traiesc. Si de fumat, fumati voi. Am fumat odata, nu va zic ce, si m-am stamparat cu un Ronson de contrabanda. Pe care l-am trecut pe la Halmeu in chilotii buncii. Care erau pe mine sa incapa 10 cartuse. Si o vamesa s-a uitat gales la mine. Apoi m-a dezbracat. Mi-ar fi pus si catusele, da a venit unu si a zis, „Da-l incolo amarat, confisca-i-le, ca e un ucrainian cu o duba, peste gras!” De atunci am boala pe ucrainieni.
Prieteni, aici nu am să mai adaug mare lucru. Am spus ceea ce era de spus. Iar voi aţi adăugat ceea ce era de adăugat.
„întotdeauna m-am temut de un lucru;să nu încem să mă iau prea în serios” ( ??? )
acest comentariu nu există , nici eu care doar am avut … iluzii şi secunde
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/eclipsa_ab.php
http://www.trilulilu.ro/Tezeul/f0ab75536c6d30
Nu ştiu de ce, dar găsesc tare potrivit cântecul. Ţi-am zis: nu ştiu de ce.
Chiar nu se poate adăuga mai nimic.
Trăim într-o lume cu prea multe prejudecăţi şi uităm să fim în primul rând oameni.
Prejudecăţile sunt tot ale noastre. Şi tot de noi croite.
Veterinarii impart animalele in „umane” si „non-umane” – iar in functie de acest criteriu se aplica normele etologice.
Daca noi oamenii am considera ca suntem animale non-umane ( rezervind cealalta clasa delfinilor, balenelor, primatelor ) am constata ca si noi si Nelutu suntem egali, fiecare cu datul sau, asa cum unul e balan-altul pestit, unul mai cirn, altul mai ciacir; ne-ar fi firesc ca cei piperniciti sa nu fie hraniti, cei bolnavi sa fie lasati singuri pentru a vedea ce se alege de ei, unii sa-i alerge pe altii intru-mincare, miresele sa-si devoreze mirii intru prosperitatea proteica a progeniturilor…si ne-am uita cu mirare la existenta total contra -productiva si ineficienta a speciilor-umane…
De ce trebuie sa-mi fie mila si sa sufar privindu-l pe Nelutu, cind pot sa ma asez umar linga umar cu el, sa fumam impreuna o tigara si sa forfecam lumea impreuna ? De ce trebuie sa consider viciu ( si sa ma simt obligat sa-l reprim) placerea simpla si naturala de a partasi un gind, o tigara, un pahar de vin cu un om de linga mine care nu numai ca traieste , vede si aude lucrurile si faptele din jurul nostru – dar le si constientizeaza si are o opinie asupra lor. Nelutu are profunda constiinta a vietii – pentru ca are constiinta bolii si a mortii. Iar moartea e un proces natural pe care numai noi l-am facut … ca si boala…Suntem incapabili sa le pricepem, sa le asimila, sa ni le integram si atunci folosim Solutia Finala – izolam si ucidem in taina.
Animale umane… sună ca naiba. Dar ai dreptate.
Neluţu e în fiecare dintre noi. Un sărac futut în gură de bogaţii cu X5 şi Q7. De aia fumează. Hiv-ul e joc de gleznă pe lîngă blestemul că s-a născut ţigan, în Rromânia.
[…] Jump to Comments V-am mai povestit despre Neluţu. L-am întrebat acum ceva […]
[…] nu apartine niciunei categorii.… ce aveam a vă spune astăzi se află în altă parte. Mai vorbim […]