Un număr

Sună telefonul. Răspund. Ce chestie. Soneria telefonului e un fel de clopoţel de-al lui Pavlov. El sună, noi răspundem. Mă gândesc unde ar fi ajuns azi psihologia dacă, pe vremea lui Pavlov, ar fi existat soneriile polifonice.

La telefon unul gâjâit, cu urme de inutile entuziasm în glas. Mă anunţă că mă sună din partea lu’ domnu’ peneleu Haşotti şi începe să recite o cântare electorală cu chiloţi galbeni şi săgeată-n cur. E bine aşa. Mănâncă şi el o pâine.

Îl las cam două minute, timp în care mormăi câte un îhî, fără tragere de inimă. Apoi îl dau time-out:

– Deci de la penelea ?

– Da ! zice ălă gâjâindu-şi entuziasmul inutil.

– De la domnu’ Haşotti ?

– Da, dânsul ar dori…- reîncepe turuiala.

– Ho ! zic. Lasă-mi numărul lui şi zi-i că-l sune eu diseară !

Ăla de la telefon a amuţit. Mormăie ceva aiuristic. Nu vrea să-mi dea numărul. Ce bine prinde Seinfeld la casa omului. Mi-a închis.

Deci, n-are nimeni numărul lu’ domnu’ Haşotti ? Că eu chiar vreau sa-l sun pe om. Mai vorbim politică, mai ieşim la un grătar. Ţinem şi noi legătura… Mai vedem un meci împreună. Poate mă ajută la mutat, că singur nu le pot căra pe toate. Nu ? Că tot vrea el să „ne cunoaştem”, că tot e el apropiat de popor şi vrea să fim prieteni. Nu ca alţii care mănâncă doar rahat ca să ne ia votul. Eu cred că de aia l-a pus pe prietenul ăla al lui să mă sune. O fi  mai timid şi s-o jena să sune direct. Eu aşa cred. Deci are cineva numărul lui ?

UPDATE: Via Chinezu, via inconstantin… uite blogu’ ! Uite aici. Cât de prietenoşi, cât de omenoşi, ce comunicativi şi tandri cu segmentul reprezentativ devin gălbiorii la vremea când se culege  tuşul din ştampilă.