Statul devine tot mai mult o povară. Asaltat din toate părţile, îşi modifică sau diminuează atributele. Sau renunţa complet la unele din ele. Rolul său de reglementare este diminuat de existenţa unor structuri suprastatale: ONU, UE etc. Atributele suveranităţii sunt transferate, iar funcţiile sale delegate instituţiilor private.
Ieşim din varietatea de definiţii şi admitem că dincolo de teritoriu, frontiere, populaţie ş.a.m.d. şi admitem că statul reprezintă un ansamblu de instituţii, distinct de restul societăţii.
Sigur, putem trece prin întreaga teorie a statului, analiza variile viziuni despre stat şi întrebarea ar rămâne. Care mai este, astăzi, rolul statului ?
Funcţia sa de reglementare este serios diminuată. Apariţia structurilor suprastatale preia bună parte din rolul de reglementator al statului suveran. Normele europene, de exemplu, devin parte a legislaţiei interne. Sigur, teoretic, la elaborarea acelor norma au participat toate statele membre sau măcar au aderat la ele. În mod esenţial, totuşi, bună parte din reglementare este externă statului.
Monopolul asupra exercitării forţei. Forţa militară şi instituţiile de exercitare a forţei au fost multă vreme monopolul exclusiv al statului. Şi încă mai sunt, pentru cele mai multe state. Asistăm, în ultimii ani, la o eliminare a acestui monopol. În SUA, Blackwater, o companie privată a preluat, prin contracte guvernamentale, o bună parte din ceea ce, până atunci, a fost monopolul exclusiv al Pentagonului. De la asigurarea securităţii demnitarilor în zone fierbinţi, până la derularea de operaţiuni militare complexe pe teatre de război. Asistăm aici la o autentică privatizare a războiului. Iar sub mandatul lui George W. Bush lucrurile par să o fi luat razna în această privinţă.
Serviciile sociale: sănătatea, învăţământul sau sistemele de ocrotire socială suferă şi ele un proces de privatizare. Trecerea de la sistemele de asigurări sociale ori asigurări de sănătate de stat la cele private este însoţită de privatizarea învăţământului sau spitalelor. Educaţia şi sistemul de sănătate au fost una din temele cheie în campania electorală pentru alegerele prezidenţiale, în SUA. Şi asta pentru că atât sistemul de învăţământ, cât şi cel de sănătate par a nu mai fi capabile să satisfacă nevoile cetăţenilor. Iar acolo sănătatea este o afacere aproape exclusiv privată. Învăţământul de stat există, dar este subfinanţat şi măcinat de probleme de tot felul.
Sigur, privatizarea poate fi o soluţie în multe privinţe. Administrarea privată se poate arăta de multe ori- dar nu întotdeauna !- mai eficientă decât cea publică. Totuşi, în mod fundamental, companiile private au ca obiectiv principal profitul ! Fie că e vorba de clinici, asigurări de sănătate, universităţi sau pensii private. Iar sănătatea nu are cum fi o problemă exprimabilă în termeni de cost-profit. Nici educaţia. Şi cu atât mai puţin războiul.
Sub mandatul lui George W.Bush, Blackwater a primit contracte guvernamentale de peste 1 miliard de dolari. În mare parte prin încredinţare directă ! Fără nicio competiţie. La noi asemenea, sunt nenumărate cazurile în care diverse companii primesc contracte guvernamentale prin încredinţare directă sau prin licitaţii organizate de formă. Că vorbim de construcţia de autostrăzi sau administrarea spaţiilor de parcare. Astfel statul devine un intermediar prin care resursele financiare sunt absorbite de la contribuabili şi pompate apoi în companii private. Iar mult lăudata privatizare nu e decât conducta prin care banii sunt mutaţi din buzunarul cetăţenilor în cel al corporaţiei.
Statul e dispreţuit ca administrator, urât ca reglementator şi detestat ca educator. Cu toate acestea devine puşculiţă utilă, la vreme de restrişte. Nu cred că etatismul este calea de urmat. Cum nici privatizarea totală nu are cum fi soluţia. Statul ca instituţie este asaltat, erodat. O instituţie din ce în ce mai puternică se hrăneşte din cămara statului pe care l-a transformat în instrument al bunăstării sale: corporaţia. Iar atunci când cutremurul surpă temelia corporaţiei acelaşi stat va interveni pentru a cârpi ce e de cârpit.
După căderea cortinei de fier am asistat în permanenţă la o şubrezire a instituţiilor democratice. În căutarea unei noi ordini am încercat să eliminăm statul din funcţiile sale sociale înlocuindu-l cu nesătiosul şi, de multe ori, imprudentul sistem privat. Uitând că doar dualitatea stat-privat, permanenta competiţie dintre unul şi celălalt poate oferi un mediu sănătos şi o dezvoltare trainică. În est am fost obişnuiţi să privim statul ca pe un ansamblu de instrumente de represiune, ca pe o construcţie hidoasă şi reprimantă, aşa că ne-am lepădat iute şi fără remuşcări de tot ce însemna stat sau avea legătură cu statul. Aruncându-ne nechibzuit în hăul unei privatizării bezmetice şi insuficient cumpănite. Am descoperit apoi că ni s-au înmulţit, cu trudă şi hărnicie privată, numărul corăbiilor. Că am tocmit pe ţărm far înalt şi luminos. Dar că am ucis paznicul de far. Şi să nu ne mire de corăbiile cele noi, semn al noi prosperităţi, vor sfărşi, multe, eşuate.
Cand vor esua tot „statul” va interveni pentru a le redresa financiar. Probabil ca dupa banci si General Motors vor veni multi altii sa mai ceara bani. Si vor primi, in functie de afilierea politica. 🙂
Aveti o leapsa de la noi. Citind postul asta am devenit si mai curiosi sa citim un raspuns.
„Privatizarea” sanatatii, securitatii sociale, invatamantului, ordinii publice sau apararii inseamna de fapt includerea in economie a unor functii ale statului. iar asta e o problema fundamentala, mai grava decat functionarea pentru profit, care e doar una dintre consecinte.
Statul ca institutie a fost creat si acceptat tocmai pentru a asigura serviciile si mediul de functionare a comunitatilor umane de pe un anumit teritoriu.
Prin „economizarea” functiilor sale de baza statul isi pierde utilitatea si coerenta, ceea ce inseamna ca nu isi mai indeplineste rolul, devenind un parazit. De la impozite si taxe la taxe de protectie nu mai e un drum asa de lung.
Mi se pare prea general sa afirmi ca functia de reglementare a statului e serios diminuata si sa prezinti ca argument doar structurile suprastatale.
Functia de reglementare a statului nu e diminuata decat in sensul in care asumi o perspectiva a statului de tip westphalian – un simplu model teoretic. In masura in care accepti o perspectiva mult mai dinamica asupra suveranitatii (cizelata de integrarea europeana, de eroziunea statului-natiune, de extinderea regimului drepturilor omului, de binomul globalizare-regionalizare) diminuarea apare mai degraba ca stratificare a nivelului de decizie, cu regulile, oportunitatile si amenintarile presupuse de aceasta diferentiere. In privinta rolului de reglementare al statului, as vorbi mai degraba de o „democratizare”, decat de o diminuare…
@ gramo
Am preluat leapşa pe piept, că Bănel. Acu’ jonglăm şi noi puţin cu ea şi centrăm.
@ Mirela Mustaţă
Până or inventa statul pe acţiuni.
@Confucius
Aia mă văitam şi eu.
@ Costin
Nu e prea general când spun că funcţia de reglementare e diminuată etc. E de-a dreptul superficial! Dar e nasol ca e şi adevărat.
Ce e aia „viziune dinamică ” asupra suveranităţii ? Asta e ca în bancul ăla : puţin virgină. Ori e, ori nu e.
Iar aia cu „democratizare mai degrabă decât diminuare” e prea adâncă pentru mine.
@Mordechai
Cand vorbeam de viziunea dinamica asupra suveranitatii, ma gandeam tocmai la faptul de a da contur teoretic unei realitati care nu mai incape in „vechea suveranitate”, westphaliana. Problemele care apar, de exemplu, in legatura cu interventia umanitara sau democratica nu mai poate fi lasate la dispozitia cui pofteste – ma gandesc la Somalia, Kosovo, Irak etc. Altfel, intr-adevar, nu mai vorbim de suveranitate. Si atunci excludem din definitia statului acest concept…
Intrebarea e ce punem in loc pentru ceea ce defineste el.Vorbim de suveranitate cu stelute si note de subsol:) ?
[…] asa ajung la vorbele lui Mordechai: Statul devine tot mai mult o povara. You can follow any responses to this entry through the RSS […]