Pygmalion, mânca-ţi-aş

L-a descoperit la o nuntă. Un ţigănuş agitat care zbiera cântece porcoase. Pocnea din degete şi tremura din buric în vreme ce îşi încorda gâtlejul cu note complicate. A tresărit. Dincolo de ţopăiala hilară şi ritmurile primitive, de manelele idioate cu texte pentru retardaţi, a simţit că mai e ceva. Sub fruntea de care stăteau lipite cu scuipat sutele de lei, probabil nu era nimic. Dar în gâtlejul acela se ascundea o voce de excepţie. Aşa credea.

S-a bucurat de descoperirea sa. Îşi găsise discipolul aşteptat. L-a căutat pe ţigănuş şi cu mari eforturi la convins. I-a arătat cu ce minunăţie de glas îl înzestrase Cel de Sus. Şi i-a povestit despre tinereţea sa. Despre marile scene ale lumii. Scala, Metropolitan… Despre Verdi, Puccini şi Mozart. Nimic din toate acestea nu părea să-l impresioneze pe junele care rumega la gumă, în vreme ce evalua din priviri mobilierul învechit şi pianul cu lemn scorojit. Abia promisiunea că el ar putea fi moştenitorul său a părut să-l convingă pe tânărul lăutar.

Au urmat săptămâni lungi de muncă. Luni multe. Solfegii. Studiu adânc. Mozart şi Wagner. Audiţii îndelungate. Multă, multă muncă. Studiu pe partitură. Notă cu notă. Şlefuită. Repetată până la demenţă. Până când vocea i s-a transformat în ceea ce trebuia să fie: un instrument aproape desăvărşit. Iar maestrul simţea cum se împlineşte opera cea mai de preţ a vieţii sale.

L-a dus la teatru, mândru de munca şi descoperirea sa. Şi l-a vegheat la fiecare repetiţie. Păzindu-l şi călăuzindu-l. Dându-i povaţă. Şi repetându-i că toată munca de acum, tot sacrificiul, va primi vrednică răsplată.

Iar în seara premierei era în sală. Mai emoţionat decât discipolul său. Primele acorduri. Uvertura. Apoi s-a ridicat cortina. Tosca. Puccini. Totul a curs fără cusur până în actul trei. Aplauzele sălii îi umpleau bătrânului inima de bucurie. Iar tânărul de pe scenă nu mai era ţigănuşul care urla la o nuntă, cu vreme în urmă. Nu era nici măcar Mario Cavaradossi, al lui Sardou, pus în muzică de Puccini. Era urmaşul său. Era mai mult decât atât. Iar acum se apropia punctul culminant. E lucevan le stelle. Aria lui Cavaradossi. Cheia de boltă a întregii opere. Momentul de maximă strălucire al celui pe care deja îl socotea fiul său.

Solo de clarinet. Şi acesta a început să cânte.

E lucevan le stelle,
ed olezzava la terra…

Armonie divină. Voce fără cusur. Jocul de scenă măsurat, dar plin de emoţie, întocmai cum îl povăţuise. Apoi forte pe final. O clipă de linişte, iar apoi sala a părut să se cutremure de aplauze. Era împlinit. Copleşit. Acolo pe scenă stătea în picioare primind aplauze, cea mai de preţ creaţie a sa.

Aplauzele au continuat minute bune. Tânărul copleşit de emoţie nu contenea cu plecăciunile, mulţumind publicului. Abia când aplauzele s-au mai liniştit a făcut un gest către maestrul său şi cu glas puternic, plin de recunoştinţă a zbierat :

– Special pentru maestrul Enrico, din partea lu’ Jan Senzaţionalu’ !