Ne desprindem puţin din cotidianul mestecat la chirpicii politichiei pentru a vorbi despre altceva.
Paulo Coelho. A devenit un fenomen editorial. Lucru lăudabil şi admirabil. Succesul său comercial poate naşte invidii, pe bună dreptate. Până aici totul în regulă. Aud, din păcate, tot mai des vorbindu-se despre Coelho ca fenomen cultural. Şi aici începem să avem o problemă. Ştiu că voi indigna mulţi admiratori ori multe admiratoare ale sud-americanului, dar de multă vreme indignările de tipul ăsta fac parte din dieta-mi.
Mărturisesc că nu am citi decât trei din cărţile sale. Probabil că au fost traduse mai multe. În ce mă priveşte cele trei au fost suficiente. Chiar prea mult. Succesul lui este abil construit pe o fraudă, nu lipsită de subtilitate Coelho îşi flatează cititorii. Construieşte şi decontruieşte mistere aparente, la care îşi ia cititorii drept martori şi tăcuţi complici. Mimând subtilităţi inexistente flatează vanitatea cititorului, pe care îl face astfel să se simtă mai inteligent ori mai erudit decât ar putea fi în realitatea. Imaginează mitologiii precare, bun pretext pentru o revărsare aforistică mai mult sau mai puţin inspirată. Stilistica este rudimentară, dar perfect adaptată scopului. Iar scopul este unul singur: acela de a flata cititorul, de a-l face să se creadă martor la revelarea unor adevăruri fundamentale.
Scriitura nu e lipsită de îndemânare, dar exagerează în artificii şi înflorituri care respiră un cabotinism profund. Dar pentru cititorul comun, ignorant şi vanitos acestea sunt departe de a fi cusururi, dimpotrivă devenind virtuţi. Pentru că, repet, Coelho nu încetează să mizeze pe complicitatea cititorului său, hrănindu-i vanitatea şi cultivându-i aparenţa profunzimii.
Scrierea sa de căpătâi, cea care l-a consacrat, este, fără îndoială, „Alchimistul”. Cartea respectă cu sfinţenie întreaga reţetă de mai sus. Cititorul se simte martor, e în cârdăşie cu autorul la revelarea unei mari taine. Care nu e nici taină, nici mare. E doar o poveste. Nici nouă, nici originală. În 1935, în ” Istoria universală a infamiei” , J.L. Borges publică o poveste cu numele „Istoria celor doi care au visat” (Historia de los dos que sonaron) . Care, surpriză, este exact povestea pe care o foloseşte Coelho pentru a-şi fabrica „Alchimistul”. Fără a pomeni vreo secundă sursa acestei „divine inspiraţii”. Singurul său „merit” fiind acela de a repovesti „Istoria…” borgesiană (pe care Borges o pretinde găsită la un imaginar istoric arab El Ixaqui ) într-un exerciţiu de diluare narativă, edulcorat şi cabotin.
Aşa se nasc miturile. Şi, fără să ne dăm seama, ne-am întors la politică.
îti marturisesc cu rusine ca n’am citit nicio carte de el. acu ani ma înghionta un prieten nici el foarte fan ( dar în pas cu moda); asa ca merg pe mîna ta si’l sar. nu ca era vreo urgenta.
Trebuie să fac o mărturisire – sau un autodenunţ -, nu am fost în stare să citesc nici o carte a lui Coelho. Am încercat „Alchimistul”, m-a plictisit şi n-am înţeles de ce trebuia să-mi placă.
Ieri, cînd junele moderator a zis de Coelho, era să fac mărturisirea în direct 🙂 , noroc că am reuşit să schimb vorba.
Nu am citit decat cartea de capatai a lui Becali si pot sa spun ca desi pe moment m-a impresionat, dupa cateva zile am realizat ca totul fusese doar o impresie care s-a spulberat si am ramas doar cu faptul ca am citit si eu o carte de-a lui.
Cred ca ai surprins bine intentiile lui Coelho. Pana la urma e scrie ca sa vanda si a reusit pe deplin.
Mărturisesc cinstit ca nu am citit nici o carte de ăsta Cohelo. Dar ca martor ocular in ultimele doua secole la realitatea de zi cu zi, satul de păpuşari nu mă doare nici in ……. de mituri. Vreau sa nu mai moara atâţi nevinovaţi, inclusiv romani in Afganistan si Irak, sa nu mai creem mituri golite de realitate. Nu înţeleg de ce au murit ~3000 de semeni de ai mei cu vise si viitor in turnurile gemene. De ce au murit georgieni si la fel indienii. Sunt prost nu înţeleg!!!!!!!!
Boss,trenul meu n-a oprit la gara Coelho.N-am simtit nevoia.
@ Ciupico
Băiat deştept amicul tău. Te foloseşte de cobai :))
@ Lucia Verona
Ba admit că am îndurat trei din cărţile lui. Iar la „Alchimistul” m-am lămurit definitiv, aşa cum spuneam şi în text.
Ba ieri i-aş fi zis-o moderatorului !:)
@Daniel
Omul e ok. E un meşteşugar care ştie ce vrea să producă şi aia produce. Şi ştie să şi vândă. Totul admirabil. Dar mai departe…
@lol
Hai, dom’le… cum martor ocular la realitatea din ultimele două secole ? Poate sfârşitul de veac XX şi începutul de veac XXI că altfel îţi cer certificatul de naştere:)
@ c
Bun tren. Nu coborî din el.
Am vazut multe persoane care cumparau Coelho doar pentru ca era la moda, sau trendy sau cum se zice acum. Septeluri intregi de pubero-adolescente, plus turme de parveniti care doreau sa-si ajusteze bruma de cultura….
Tocmai de aceea am refuzat sa citesc. Citesc un autor pentru ca e bun, sau ma atrage tema, sau pentru ca mi-e recomandat de oameni in care am incredere, dar nu pentru ca e la moda… asa ca acum nu pot comenta nimic.
Am sa il citesc peste vreo citiva ani, cind se va mai fi trecut „isteria modei Coelho”, promit
Nu era cazul să supăr telespectatoarele şi editura Humanitas.
Şi pe mine mă încearcă uneori sentimentul ăsta al respingerii. Resping un autor, ori un film… ori mai ştiu eu ce, doar pentru că e la modă. Doar pentru că a adera la chestia aia îmi ia din individualitate şi mă cufundă în gloată. Probabil mulţi păţim aşa.
Din cauza asta mi s-a întâmplat, uneori, să ratez lucruri de preţ. Şi să le aflu mai târziu, cu regret.
Nu e cazul acum, desigur.
Mie, (foarte) personal, nu-mi place Coelho. Asa cum nu-mi place Cartarescu. S-o zic pe ai` dreapta, cand vreau sa imi placa oarece, citesc si recitesc si re-recitesc Oscar Wilde. Noah serios, ii fain omu`. `Cercati-l! Solomonar
@ Lucia Verona
Mai ales editura lu’ Ziggy nu trebuie supărată.
@ quadratus
De Wilde m-am apropiat într-o vreme. Când visam tablouri care să îmbătrânească în locul meu.
Cum spui matale bibicule!! restul am „cetit”! Si credul cum sunt cred!!!! :))
Hai sa mai condimentam discutia si cu o opinie contra! 🙂 Desi de obicei sunt de acord cu tine, de data asta cred ca esti cam prea dur si putin nedrept cu Coelho. Ca nu e in pericol sa fie nominalizat la Nobelul pentru literatura, suntem cu totii de acord. Dar omul scrie placut, determina oameni simpli sa investeasca, probabil de multe ori in premiera, intr-o carte si transmite un mesaj pozitiv. Eu am citit mai multe dintre cartile lui Coelho, nu am nicio problema in a recunoaste asta (dimpotriva, asta imi permite sa am o opinie avizata), nu mi-a schimbat niciuna existenta dar marturisesc ca inca imi mai amintesc una, atat ca poveste cat si ca emotie provocata: Veronica se pregateste sa moara. Zau ca nu e nimic rau cu cartea asta.
@ lol
Nu crede. 🙂
@ FFD
Ba chiar mă bucur de o opinie contrară. E foarte bine că e aşa. Şi e, cred eu, absolut în regulă că îţi place. Asta însă nu cred că anulează în vreun fel cele spuse de mine. Tocmai acolo e trucul: scrie anume pentru a fi plăcut. Edulcorat până la saţietate.
Iar nedrept nu văd de ce să fi fost cu el. Am emis un punct de vedere. Atât. Şi nu văd de ce aş fi nedrept cu el atunci când pomenesc, de exemplu, despre povestea pe care a scris-o altul. Şi pe care el şi-o însuşeşte. Fără a pomeni măcar o clipă sursa. ( deh, sursa… deformaţie de blogger, să fi dat şi el măcar un link :)) ).
De gustibus et de coloribus…
Esti nihilist bre ????
… şi moftangiu.
In povestea cu plagiatul nu ma bag, ca nu cunosc. Oricum, macar o parte a operei lui trebuie sa fie creatie proprie.
Daca insa este asa… cum de nu s-a sesizat nimeni? Avand in vedere succesul comercial mondial al lui Coelho, logic ar fi fost ca macar un urmas, oricat de indepartat al lui Borges, sa fi cerut in instanta o despagubire, ceva…
Nu am spus plagiat. Nici nu ştiu dacă e, tehnic vorbind, plagiat. E pur şi simplu preluarea poveştii lui Borges şi prefacerea ei în kitsch. Cel mai simplu ar fi să cauţi cartea lui Borges şi să te edifici.
Sau să urmezi linkul din text.
Deci în sfârșit ai clamat și despre literatură:)
După ce vi s-au strepezit dinții strictul necesar ( eu n-am blog și nu-mi voi face așa că) vă propun aici o temă grea, tragică, nasoală: soarta literaturii române contemporane.
Lăsâdu-l la o parte pe lăbarul de Coelho ( pe care nici eu nu l-am citit tocmai pentru că am rămas la greii, adevărații, Borges, Sabato, Cortazar) eu văd altundeva, aici în ograda noastră o mare problemă…
Câți dintre voi ați citit și Câți scriitori români contemporani?
De-ai noștri, generația noastră de vârstă 25-45 anișori sau câți vreți voi…
Eu recunosc cu multă rușine că am încercat și n-am reușit să trec de mai mult de 5-6 pagini/cap de ’scriitor’, cu încrâncenare + rudotel. Și mi s-a întâmplat asta pentru că oamenii ăștia-s duși… pe planeta lor, în turnul lor de fildeș și cred că reciclarea asta cretină cu care l-ai prins pe Coelho ( a scrie cărți din cărți, a scrie ei pentru ei) e una din cauze…
Mai sunt, Slavă Domnului…poate vorbim despre asta, că eu unul sunt foarte curios de părerea voastră…
Și poate extindem discuția la toate formele de artă contemporane în și pentru ’Românica’- Doamne cât urăsc și expresia asta…
Da !
Uite o temă ! Chiar e un subiect. Şi consideră-l deschis.
Ce să spun ? Discuţia e ( cum altfel ?) al naibii de complexă. Mărturisesc că în afară de Groşan ( pentru care am o slăbiciune aparte, de la Caravana cinematografică încoace) nu m-am prea apropiat de scriitorii contemporani nouă. Sau nu de cei din generaţia pomenită de tine ( din care nici Groşan nu face parte). Şi nu bunăvoinţa mi-a lipsit.
Am făcut eforturi serioase. Şi, martori îmi sunt cititorii fideli, sunt departe de a fi un pudibond. Dar din autorii „noului val” care mi-au fost recomandaţi nu am reţinut decât multă furie – dar lipsită de argumentaţia necesară- şi o revoltă plictisită cu obiect neprecizat. În rest o exhibare a impulsurilor sexuale dusă până la obsesie. Şi sărăcie de limbaj şi mijloace tehnice.
Nu vreau deloc să generalizez. Tocmai pentru că, am recunoscut, am citit prea puţin şi prea pe sărite pentru a fi îndreptăţit la o opinie.
Dacă la cei tineri e de înţeles nevoia de căutare şi experiment, mai îngrijorătoare mi se pare tăcerea ori pierdea busolei la „numele grele”. Dinspre care mi-au venit multe decepţii în anii din urmă. Iar aici o posibilă explicaţie este şi reaua rânduire a sistemului nostru editorial. Eterna aglomerare de găşcuţe e altă explicaţie.
Dar discuţia e abia la început.
P. S.
A, da. Vă recomand un site:
http://www.tamada.ro/
Dovadă că încă mai avem ce citi.
Da, bună ideea de a discuta despre literatura română de azi. Criticile voastre sunt, în mare parte, corecte.
Subiectiv vorbind, ar trebui să protestez: nimeni nu are nevoie de rudotel şi încrîncenare pentru a citi cărţile mele 🙂 A, pentru a le găsi în librării, asta e altceva, nu ajută tot rudotelul din farmacii.
Adevărul este că apar şi cărţi foarte bune, dar nu întotdeauna ajung la cititori. De cele mai multe ori nu ajung.
Editurile şi criticii au anumite preferinţe, anumite criterii greu de înţeles, iar „aglomerarea de găşcuţe” are, desigur, un rol important. Aşa se explică şi faptul că o iniţiativă, teoretic, bună – concursul organizat de ICR în scopul de a găsi traducători pentru cărţile autorilor români – a dus la publicarea în străinătate, pe banii contribuabilului român, a unor cărţi care nu au nici o şansă de a pune România pe hartă.
Mulţumesc, Mordechai, că ai recomandat Tamada.ro. Încercăm şi noi să facem ceva bun pentru literatura română. Poate vom reuşi cu ajutorul vostru.
Nu merit mulţumiri, că nu e cazul.
Pomenirea ICR e extrem de utilă. Sărim peste episodul funcţionarului pipi-dependent, pe care trebuia să-l socotim un june şi înzestrat scriitor, mântuirea literelor româneşti. Dar merită clipit puţin pe pomenita listă a sinecuraţilor.
Editarea, distribuţia, promovarea sunt şi ele probleme. Târgul de carte e şi el o treabă bună, dar e prea mult gheşeft prea puţină carte. Şi , depăşind toate aceste scuze- căci doar scuze sunt, unde sunt cărţile fundamentale, cărţile grele ale ultimilor ani?
Noroc cu istoria lui Manolescu. Istorie avem. Poate facem ceva să mai avem şi literatură.
Întârzii puțin în a-ți răspunde pentru că nu vreau să jucăm ping-pong în doi, măcar să facem de 2 echipe…
Așa că deschid frontul spre artele vizuale. Pentru că acolo am văzut, o încercare berbeacă de a ne provoca și scoate din căcatul cotidian, din orbire, din locul comun indus de televiziune și net, loc comun de care nu mai suntem dar absolut deloc conștienți.
Să nu fiu înțeles greșit, i-am înjurat și eu pe băieții care au luat-o-n bălării cu expoziția lui pește la centrul ’cultural’ românesc dar ăia măcar au încercat! Că le-a ieșit ce le-a ieșit, asta-i cu totul altceva…
Și o problemă eternă, măcar despre ei s-a vorbit…Ajunge atât? Nu știu…
M-au dus undeva după ce mi-au tras-o?
Sau m-au violat c-așa a vrut mușchiul lor și-atât?
Că poate puțini dintre noi au stomacul rezistent să facă ce-am făcut eu: am săpat după ei și-am văzut lucruri care mi-au plăcut și de care ochii mei orbiți de ’comercial’ au avut nevoie.
Eu aș diagnostica altfel toată mișcarea artistică românească, i-aș lua de gâții lor și le-aș cere catharsisu’ meu!
Bine băiețaș, te ajut, mă las eu sedus că tu nu te pricepi nici la asta- și cât sunt de nepricepuți, Doamne cât sunt de nepricepuți-
dar dă-mi în puii mei catharsisu’ meu ( și la ăsta nu pot să renunț că-i organic!) c-altfel tu ți-ai făcut poftele cu mine și eu?
Mă duc la duș și plâng ca-n toate filmele care m-au orbit/tâmpit?
Și revenind, practic asta-i reproșezi și tu lui Coelho, lipsa catharsisului…da’ măcar ăla s-a purtat frumos cu tine, că nu te-a satisfăcut, na, atâta a putut/futut și el:)
C-asta-i de la natură, ghinion, o ai sau nu…
În artele plastice nu mă avânt, din lipsă de pricepere. Şi lipsa unei educaţii sistematice în domeniu, deci lipsa criteriului. De fapt, în privinţa asta, mă mărginesc la eternul şi infailibilul: îmi place, nu îmi place. Iar când vine vorba de arta contemporană, şi românească sunt aproape un ignorant.
Dacă vorbim de lăbăreala din noul cinema românesc acolo e jale. Mi-am pus deja în cap destui extaziaţi când n-am ştiut mima orgasmul la avortul lui Mungiu. Sau când n-am găsit resurse de extaz la băgările de puli în microbuz ale lui Puiu. Noroc cu Daneliuc care mai reuşeşte, când şi când, să mă facă să îmi ies din scârbă. Şi mai ales noroc cu Nae Caranfil. Mare noroc. Hai, noroc!
Cred că şi eu am citit vreo 3 sau 4. Nu mai ştiu. Este foarte interesant felul în care ai caracterizat „operele” domnului Coelho. Până acum le numeam telenovele. Şi mai mult, ziceam despre el că insultă cititorul, nu-l flatează. Acuma drept e că depinde ce cititor…
Personal mi se pare că-ţi dă mură-n gură şi nu te lasă să deduci nimic. Decât nişte false descoperiri.
Exact: depinde de cititor. Şi care e cel mai celebru (oh!) cititor al său?
Nisto… nu! ăă… Cristo… nu, nu ăsta. Stai că ştiam… Pata… nu, Becali, aka Războinicu Steluţei! Fiu, era să mă zăpăcesc!
@Moderchai (1): Hewlet Packard!
:)))
@Mordechai (2) : eu cred că aici greșești…de ce să ai nevoie de pricepere ca să consumi artă?
Pricepere trebuie să aibă cel care o face, s-o facă să atragă și să te ’educe’, direct, 2 în 1.
Da, există evoluție în consumarea filmului, artei, literaturii dar cine face primul pas?
Dar aici trebuie să vă dau dreptate, e vorba de sistem, de industrie.
Și hai să vorbim despre sistem:
@ Lucia Verona: Stimată doamnă, îmi cer scuze dacă vă jignesc în vreun fel cele de mai jos, dar:
1. Nu cred de nicio culoare în evadarea literaturii pe net, din multe motive din care vă spun doar una acum: netul nu îmi dă un feed-back adevărat, real care să-mi folosească în dezvoltarea mea ca meșteșugar în scriere ( cât pe ce să scriu scriitură-câh!)…aici suntem cu toții niște amatori, egali, că d’aia unii dintre noi au nick-uri:)
Am nevoie de forma aceea conscrată de consacrare care e Revista Literară, ghinion!Și știți de ce ghionion, știți:
2.Am fost luna trecută la Muzeul Literaturii încercând de-adevăratelea să găsesc o revistă care să publice literatură română contemporană. Evident n-am găsit neam, fărâmă, picătură. Toate cele publică de toate cele ( eseuri, critici, amintiri, păreri) mai puțin literatură concretă, foarte puțin spre deloc.
Ori în lipsa unuia care să-mi spună azi, mâine, săptămana asta: ’băiețel, nu e bine ce faci, trash & empty trash sau mai la stânga, mai la dreapta, revino-ți data viitoare!’ ce fac eu?
Adun de-un volum pe care să-l trimit unei edituri după priceperea mea, a prietenilor mei, a gășcuței mele…
Și mă aștept să mi se tipărească o Carte?! Care să aibă succes și să-mi aducă și bani?!
Nu un PDF, nu un PPT, o carte, păi cum?
Și ăia îmi mai și dau un feed-back în vreo 2-3 luni timp în care e de porc să-mi trimit manuscrisul altei edituri.
Și uite-așa, întorcându-ne la film, că-i mai facil: eu sar direct la lung-metraj fără să fi făcut vreun scurt-metraj?
Noa, păi asta cam greu…
Și asta nu mai e o problemă de sistem ci a unor scriitori și critici care fac acele reviste, ca să ce? Ca să se dea ei cu jucăriile lor care nu-s de nasul meu decât dacă fac o facultate pentru asta?!
Vleau la grlădiniță!
🙂
Haideti sa ne intelegem, Becali nu citeste decat carti de colorat, da ???
@ Darius cel Tulbure
Becali, fără Aka. Că Aka e din altă ligă:)
@Achtungbaby
N-am cum fi de acord până la capăt cu tine. Ba şi pe net poţi foarte bine să respiri. Atâta vreme cât scrierile tale ajung la cititor scopul e împlinit. Sigur, nu are nici farmecul, nici consistenţa cernelei, dar e ceva.
În rest ce spui tu… sunt lucruri vechi de când lumea. Că din totdeauna au fost unii care au scris şi unii care au sau n-au vrut să-i publice. Sau dacă nu dintotdeauna, măcar de la Guţănbergu’ ăla.
Ar trebui să spun, precum Rabbi: şi Achtungbaby are dreptate. E multă impostură pe Internet şi mulţi „fani” gata să aplaude orice text produs de cineva din gaşcă sau să înjure, după caz. Dar există şi literatură adevărată pe Internet. Chiar şi un public adevărat. Deci problema feed-back-ului este relativă, mai ales că nici în edituri lucrurile nu stau mult mai bine, pentru că redactorul de carte este o specie pe cale de dispariţie.
E drept, revistele literare publică prea puţină literatură. Am propus colegilor ca pe Tamada.ro să publicăm poezie şi proză, să sprijinim debuturi. Sper să vă dau o veste bună cît de curînd.
Ca întotdeauna, adevărul e undeva la mijloc. Şi discuţia cred că e abia la început.
Şi uite că astăzi cele mai multe comentarii sunt la această postare despre literatură, nu la cele politiceşti. Eu zic că-i de bine 🙂
Şi eu aş zice la fel.
La „Junimea” au fost unii care au spus: „Creanga nu are ce sa caute aici, ţăran!” Junimişti sadea nu pot sa înşir dar de Creanga ştiu de când mă ştiu!!! Nu este o postare pro sau contra intervenţiilor de mai sus, „Junimea” era internetul lor, valoarea o sa rămână oricum, este bine ca exista un vehicul (net-ul) care sa duca gândurile noastre de la un individ la altul si mai departe in timp. Timpul o sa cearnă.
Ei, tot un junimist la adus şi pe bădia acolo. Mihai Eminescu. Şi un altul, Titu Maiorescu i-a dat încurajare. Şi îţi mai spun eu de nişte junimişti, dacă tot nu-i ştii:)
@Lucia Verona…altfel spus: editorul de carte e pe cale de dipariție și agentul literar nici n-a intrat în mama lui de agent:)
@lol’s: n-o să ajungem niciodată la profesioniști, la meseriași dacă lăsăm timpul să cearnă:(
Atât cât, Eminescu și Nichita Stănescu au fost citiți, citați și cumpărați încă în timpul vieții lor.
Și mi-ar plăcea al naibii de mult să se poată trăi de pe urma a ceea ce creezi și nu a culege recunoștințe razna după moarte.
@ Mordechai: știi ce-i nașpa? Nu că Ăia nu-i publică p’Ăștia ci că nu publică genul pur și simplu, că nu-și fac jobul!
Adică aș vrea să-i văd, de exemplu nesubvenționați, obligați să trăiască din vânzări, publicitate, tiraj, piață… Văleu, îngrozitor, nu-i așa, că ce-are a face cultura/literatura cu piața ?
Sau dacă-s subvenționați să li se dea un job description d’ăla sec:
’Tu ce zici că ești? Revistă literară? Publică tată literatură atunci!
Dar tu? Revistă Culturală! Deci publici cultură, da?!’
Pentru că-i mai comod, evident, să te dai măreț că io le fac pe toate deci n-ai cum să mă prinzi cu nimic decât ca-n viață: io am parcela asta deci vai mama mea dacă n-o fac ca lumea!
Și uite-așa sunt puțin trist:)
În privinţa lui Eminescu… celebrul volum Poesii a apărut, e drept în timpul vieţii lui. Dar cum a apărut şi în ce hal. Şi cum era Eminescu atunci… nu mai povestim. A publicat în periodice, e drept.
În privinţa subvenţionării sau pur şi simplu finanţării zău nu vreau să intru. Care piaţă ? Nu ştiu cine a scos bazaconia cu piaţa care face şi drege. Tocmai binefacerile pieţei le traversăm acum. Iar dacă lăsăm taraba şi în cultură, chiar stingem lumina.
Care revistă culturală ? Sinecure.
Treaba scriitorului e să scrie. A scriitorului să publice. Simplu. Dacă librăriile se umplu de bălării e semn că unul nu-şi face treaba.
Coelho (nu el personal, probabil editorul lui!) a aplicat teoriile de marketing. Cărțile lui au fost abordate ca produse. Succesul comercial vine din faptul că teoria din cărțile de marketing (despre marketingul de produs) a fost aplicată cu strășnicie, de la poziționare (mass-market – lectură facilă, volume subțiri, puțin text pe pagină etc) și până la pricing, distribuție și promovare – (inclusiv obținerea de awareness și crearea așteptării pe o piață). E doar o rețetă. Dacă respecți întocmai indicațiile, iese cu siguranță. În felul ăsta, atingerea obiectivelor de vânzări și gross margin-ul sunt un fleac. Atât. Cărtărescu a făcut cam același lucru cu „De ce iubim femeile” (Poate, un pic mai neprofesionist. Nu cred că a avut obiective certe de profit, în termeni de x euro care să-i intre-n cont și nici timing bine definit. Mai degrabă, cred că a urmărit indicatorii de awareness în ideea că or să vină și banii, dar fără să știe dinainte, cu exactitate, câți). Dar a aplicat rețeta. Și a avut succes.
„In ţările civilizate, unde cultura autohtonă e considerată valoare strategică, de patrimoniu naţional, literatura contemporană vie e susţinută şi protejată prin colecţii şi serii subvenţionate, ca şi prin edituri specializate. Asta nu inseamnă că, intr-un mediu de afaceri (specific) funcţionand in parametrii normalităţii, nu există edituri (destule) care publică, pe speze proprii, traduceri şi literatură de consum, reuşind să reziste, să facă profit sau să piardă, după cat de abile au fost in strategiile lor. Grupurile editoriale de renume insă, precum Gallimard, Suhrkamps, Random House etc işi fac o datorie de onoare din publicarea şi susţinerea literaturii contemporane din ţările respective, literaturile străine ocupand procente reduse in planurile lor editoriale, intre 0,50% şi 3%. Iar o intreagă pleiadă de edituri mai mici, cu nume impus in „peisaj”, numite edituri „acreditate” (la fondurile speciale destinate acestei susţineri şi promovări) publică numai literatura contemporană vie a ţărilor respective.”
Cornelia Maria Savu
http://www.tamada.ro/article–cartea-rom%C3%A2neasc%C4%83-la-centru-ii–2970.html
@ Mana
Aşa o fi. Asta nu schimbă nimic. Sigur, discutăm despre industria cărţii… industrie ! Acum ceva vreme aveam pe aici nişte poze cu automate de distribuit chiloţi, ţigări şi … cărţi. Nu e nicio problemă că întreprinderea de nuvele şi romane produce la capacitate maximă şi că nu ţine producţia pe stoc. Problema e când, în deplină şi voioasă confuzie a valorilor, încurcăm rafturile.
@mona
Bine spus. Poate şi pentru că prin ţările alea nu se lăfăie de-a curmezişul complexul provincial. Poate şi pentru că editorii aceia înţeleg că fac acum o investiţie pentru mulţi ani ( nu spun pentru posteritate!).
@Mana
Şi în cazul lui Cărtărescu, tot editorul 🙂
Mordechai, discutăm despre business. Atât.
Io n-am treaba cu alchimistii, ca-s niste shnapani ordinari, majoritatea sunt bruneti si vand la colt de strada chilipiruri din aur de trompeta.
Nici dupa magicieni nu ma dau in vant, da’ progenitura aia a lu’ John Fowles imi place.
@Lucia Verona: Da, tot editorul. Dar se vede diferența între un editor care știe să facă business și unul care acum învață să facă business 🙂
@Mana
Eu despre literatura. 🙂
Da’ e corect. O discuţie despre Coelho e mai degrabă una despre bizz decât despre literatură
@Florian
Fowles joacă în cu totul altă divizie.
@Mana
Ehei, din business-ul ăsta s-a născut Siegfried… 🙂
Dar „pe fond” sunt de acord.