Parul ca argument

Într-un taifas iute, din picioare, (din care sper să vedeţi şi voi nişte fragmente la Realitatea, în ianuarie) avut acum două zile cu Teo, a venit la un moment dat întrebarea: Mordechai, crezi că dacă s-ar renunţa la anonimat comentariile de pe bloguri ar mai fi la fel de violente ? Pierderea anonimatului ar mai domoli din violenţa de limbaj ?

În răspunsul pe care l-am bâlbâit am spus că nu, nu cred. De altfel, în covârşitoarea lor majoritate, comentariile de care am parte nu păcătuiesc prin violenţă de limbaj. Poate o anume vehemenţă (care nu îmi lipseşte nici mie, de multe ori). Poate un anume năduf, uneori. Dar mesajele cu adevărat violente, răbufnirile rasiste ori anti-semite sunt extrem de rare. Nu lipsesc, dar sunt rare. Oricum, cele care depăşesc un anumit prag nu trec de moderare.

Subiectul e, totuşi, interesant. Şi vorbim despre violenţa de limbaj nu despre limba lăsată mai slobodă. Dar hai să vedem, e anonimatul cel care favorizează ieşirea din firesc ? Ne îngăduim să spunem, sub cozorocul lui, lucruri pe care altfel nu am cuteza să le spunem ? Personal nu cred asta. Sigur, anonimatul poate da, uneori, un spor de cutezanţă, dar nu văd de ce ne-ar face să fim altceva decât noi înşine. Iar dacă violenţa e o problemă asta se întâmplă pentru că violenţa este o problemă în societatea nostră. Şi pleacă de la vârf.

Nu suntem anonimi în trafic atunci când ne porcăim la semafor. Ori când, tot mai des, vedem că se recurge la par ca argument definitiv. Sunt anonimi cei care apar la OTV? Ori cei mai mulţi dintre cei care semnează în România mare ? De bunăseamă nu. Care este atunci explicaţia pentru care parul devine atât de des soluţia ? Lipsa de educaţie este o explicaţie. Relele modele pot fi o alta. Dar dintre toate cred că cea mai solidă explicaţie este aceea că trăim într-un stat autist. Legile există, dar nimeni, aproape nimeni nu e tentat să le ia în serios. Pentru că instituţiile care ar trebui să vegheze la aplicarea legilor sunt corupte până la ţesătura lor intimă. Pentru că legiuitorii sunt ei înşişi o pildă de nesimţire şi lipsă de respect faţă de lege.

O societatea nu poate fi guvernată prin cultivarea fricii faţă de lege şi faţă de consecinţele nerespectării acesteia. Ci prin cultivarea convingerii că, în orice situaţie, pentru oricine, faptele noastre atrag şi răspunderi, responsabilităţi. Că cilindreea automobilului nostru nu are cum impresiona agentul de circulaţie. Că banii şi relaţiile nu sunt argumente în relaţia noastră cu legea şi cei care ar trebui să o reprezinţe. Că, în fine, avem un unic sistem de valori şi constrângeri la care cu toţi trebuie să aderăm.

Cineva îmi spunea că nu poate exista respect faţă de lege atunci când „lupta împotriva corupţiei” este o permanentă politică de stat, o temă recurentă în dezbaterea publică. Şi până la urmă e vorba şi de altceva. De respectul pe care, arătându-l legii, ni-l arătăm unii altora.

Am primit democraţia cu un entuziasm teribil. Ca pe o expresie a libertăţii absolute. Ca pe un mediu de cultură propice afirmării individualităţii noastre, a fiecăruia dintre noi. Cu timpul am încetat să mai gândim ca semeni. Sau concetăţeni, dacă vreţi. Am devenit o sumă de individualităţi. Şi nu am încetat să ne exprimăm individualitatea. Convinşi fiind că fiecare dintre noi este mai bun decât cel de alături. Dacă nu mai bun, atunci mai deştept. Dacă nu mai deştept, mai puternic. Dacă nu mai puternic, atunci mai bogat. Iar atunci când argumentele nu au mai supravieţuit ego-ului am prefăcut nevoia de afirmare în vehemenţă. Vehemenţa în violenţă. Pentru că şi cel de alături a făcut la fel.

Plecasem de la discuţia cu Teo. Întrebându-mă dacă anonimatul încurajează exprimarea mai violentă. Şi am ajuns aici, la punctul în care descopăr că în dorinţa de a ne afirma ca personalitate, ca individualităţi, nu de puţine ori recurgem la calea unei expresii violente. E evident că asta exclude anonimatul. Nu îţi poţi afirma individualitatea anonim fiind. Dar, în acelaşi timp, folosind, tot mai des, ciomagul ca argument, sudalma ca enunţ riscăm să ne transformăm nu în personalităţile respectabile spre care tânjim. Ci în pitecantropi îmbrăcaţi în Armani.