Într-un taifas iute, din picioare, (din care sper să vedeţi şi voi nişte fragmente la Realitatea, în ianuarie) avut acum două zile cu Teo, a venit la un moment dat întrebarea: Mordechai, crezi că dacă s-ar renunţa la anonimat comentariile de pe bloguri ar mai fi la fel de violente ? Pierderea anonimatului ar mai domoli din violenţa de limbaj ?
În răspunsul pe care l-am bâlbâit am spus că nu, nu cred. De altfel, în covârşitoarea lor majoritate, comentariile de care am parte nu păcătuiesc prin violenţă de limbaj. Poate o anume vehemenţă (care nu îmi lipseşte nici mie, de multe ori). Poate un anume năduf, uneori. Dar mesajele cu adevărat violente, răbufnirile rasiste ori anti-semite sunt extrem de rare. Nu lipsesc, dar sunt rare. Oricum, cele care depăşesc un anumit prag nu trec de moderare.
Subiectul e, totuşi, interesant. Şi vorbim despre violenţa de limbaj nu despre limba lăsată mai slobodă. Dar hai să vedem, e anonimatul cel care favorizează ieşirea din firesc ? Ne îngăduim să spunem, sub cozorocul lui, lucruri pe care altfel nu am cuteza să le spunem ? Personal nu cred asta. Sigur, anonimatul poate da, uneori, un spor de cutezanţă, dar nu văd de ce ne-ar face să fim altceva decât noi înşine. Iar dacă violenţa e o problemă asta se întâmplă pentru că violenţa este o problemă în societatea nostră. Şi pleacă de la vârf.
Nu suntem anonimi în trafic atunci când ne porcăim la semafor. Ori când, tot mai des, vedem că se recurge la par ca argument definitiv. Sunt anonimi cei care apar la OTV? Ori cei mai mulţi dintre cei care semnează în România mare ? De bunăseamă nu. Care este atunci explicaţia pentru care parul devine atât de des soluţia ? Lipsa de educaţie este o explicaţie. Relele modele pot fi o alta. Dar dintre toate cred că cea mai solidă explicaţie este aceea că trăim într-un stat autist. Legile există, dar nimeni, aproape nimeni nu e tentat să le ia în serios. Pentru că instituţiile care ar trebui să vegheze la aplicarea legilor sunt corupte până la ţesătura lor intimă. Pentru că legiuitorii sunt ei înşişi o pildă de nesimţire şi lipsă de respect faţă de lege.
O societatea nu poate fi guvernată prin cultivarea fricii faţă de lege şi faţă de consecinţele nerespectării acesteia. Ci prin cultivarea convingerii că, în orice situaţie, pentru oricine, faptele noastre atrag şi răspunderi, responsabilităţi. Că cilindreea automobilului nostru nu are cum impresiona agentul de circulaţie. Că banii şi relaţiile nu sunt argumente în relaţia noastră cu legea şi cei care ar trebui să o reprezinţe. Că, în fine, avem un unic sistem de valori şi constrângeri la care cu toţi trebuie să aderăm.
Cineva îmi spunea că nu poate exista respect faţă de lege atunci când „lupta împotriva corupţiei” este o permanentă politică de stat, o temă recurentă în dezbaterea publică. Şi până la urmă e vorba şi de altceva. De respectul pe care, arătându-l legii, ni-l arătăm unii altora.
Am primit democraţia cu un entuziasm teribil. Ca pe o expresie a libertăţii absolute. Ca pe un mediu de cultură propice afirmării individualităţii noastre, a fiecăruia dintre noi. Cu timpul am încetat să mai gândim ca semeni. Sau concetăţeni, dacă vreţi. Am devenit o sumă de individualităţi. Şi nu am încetat să ne exprimăm individualitatea. Convinşi fiind că fiecare dintre noi este mai bun decât cel de alături. Dacă nu mai bun, atunci mai deştept. Dacă nu mai deştept, mai puternic. Dacă nu mai puternic, atunci mai bogat. Iar atunci când argumentele nu au mai supravieţuit ego-ului am prefăcut nevoia de afirmare în vehemenţă. Vehemenţa în violenţă. Pentru că şi cel de alături a făcut la fel.
Plecasem de la discuţia cu Teo. Întrebându-mă dacă anonimatul încurajează exprimarea mai violentă. Şi am ajuns aici, la punctul în care descopăr că în dorinţa de a ne afirma ca personalitate, ca individualităţi, nu de puţine ori recurgem la calea unei expresii violente. E evident că asta exclude anonimatul. Nu îţi poţi afirma individualitatea anonim fiind. Dar, în acelaşi timp, folosind, tot mai des, ciomagul ca argument, sudalma ca enunţ riscăm să ne transformăm nu în personalităţile respectabile spre care tânjim. Ci în pitecantropi îmbrăcaţi în Armani.

Citesc niste carti sarbatorile astea si dupa aceea promit sa ma bag si eu in discutie. Acu’ nici macar DEXU nu-l am la mine. 🙂
Cam asa este.
Ma gandeam zilele acestea la importanta fricii in viata oamenilor.
In diverse societati frica a ajutat la mentinerea manifestarilor umane intre anumiti parametri. Ca oamenii sa nu o ia pe ulei cum ar zice un prieten.
Poate aici e marea problema a societatii romanesti. Lipsa fricii.
Pe vremuri era frica sociala – sa nu te alunge lumea din sat. Apoi a aparut frica religioasa – sa nu te bata Dumnezeu. Mai apoi, s-a nascut frica de Canal…
Dar astazi nu mai avem nici o frica.
Si oamenii au ajuns asa cum vedem.
Dar dincolo de legi, dincolo de tot ce se vede, este Viata. Viata Reala, adevaratul Invatator. Iar Viata va invata pe Toti ca fiecare este responsabil pentru TOT ceea ce face.
Indiferent daca acceptam sau nu, Viata le va trage de maneca.
Din cate stiu eu, in ultimii 5 milioane de ani nimeni nu a scapat de judecata Vietii.
@ Darius
:)))))) Hai că aşteptăm.
@ Darael
Cum spuneam, nu cred că frica…
Io prefer să dau cu parul (la modul fizic), de aceea nu prea înjur pe net. Mă tem să nu-mi sparg monitorul 😀
La tine nu este cazul, dar există destule bloguri pe care limbajul violent şi pumnul în gură, fără argumente, sunt la ordinea zilei. În mod normal, comentariile vulgare şi violente nu ar trebui să treacă de moderare, dar trec din motive pe care nu le înţeleg. Asta chiar în case mari şi respectabile. Lipsa de respect faţă de cei din jur e o constantă pe stradă şi cu atât mai mult pe internet, unde nu te vede nimeni. Vulgaritatea din spatele anonimatului mi se pare mai pregnantă la comentatorii de pe unele bloguri. Bloggerii, oricât de anonimi or fi, prind în timp identitate…
Acum. să fim serioşi, nici eu nu-s uşă de biserică. Dar…
Am zis că ai fi? 😀
Da’ de sinagogă ?:)
Da, da, uşă de sinagogă 🙂
Eu cred că dacă n-ar putea comenta anonim, mulţi s-ar mai gîndi înainte să scrie chestii jegoase, vulgare şi violente. Nu mă deranjează un limbaj mai slobod, că nu suntem la şcoala de maici, dealtfel am constatat că unii pot fi vulgari fără să pronunţe anumite vorbe mai pe şleau. Gîndirea lor e vulgară.
Corect. Am mai spus-o, în Caietele lui Adrian Zografi, Istrati vorbeşte la un moment dat despre asta. Şi o spune tare bine. Am să caut fragmentul.
Că îţi spui punctul de vedere mai vehement e una, dar te încadrezi la uşa de sinagogă 😀
Cred că trebuie să updatăm zicala cu biserica. În uşile bisericilor se zic mai multe decât la sinagogă, că-s mai populate. Inclusiv cu ornitorinci din ăia de la ultima postare :)))
Nu ştiu. Aşa o fi. Dar ăia care or zice toate alea în uşa bisericii or fi, paradoxal, ăi neduşi la biserică. Ptii, ce calambururi originale execut:)
🙂
Pot sa te citez? Adica `can I quote you?` Cu link, tot tacamul? Ca-mi place articolul prea tare, si zici prea bine… Si as strica efectul daca as zice cu vorbele mele… 🙂
Că veni vorba de discuţii contondente, am văzut pe nişte bloguri comentarii în legătură cu concedierea lui Dan Stanca de la România liberă/Aldine. Nu discut dacă e corect sau nu ce i-au făcut lui Dan Stanca sau dacă articolul cu pricina era antisemit sau nu – eu am impresia că este doar un pretext pentru îndepărtarea lui Stanca. Dar din opiniile vajnicilor comentatori anonimi am impresia că şovinismul, antisemitismul, homofobia, în general toate manifestările generate de „teama de altul” sunt în creştere şi încep să mă tem de ce-ar putea să ne aducă, din acest punct de vedere, criza economică.
Primitivism dac mahalagism latin goti huni gepizi avari slavi pecenegi cumani tatari si inca vreo cativa papuc otoman fanarioti cizma ruseasca dej ceausescu epoca de aur iliescu democratie originala mineri ce sa iasa altceva decat pitecantropi.
@ ghost
Sigur.
@Lucia Verona
Nimic nou. Întotdeauna cel altminteri de alături e de vină pentru sminteala noastră.
@ Florian
Şi mai ales ilustrul model hăhăit.
@Mordechai
Da, si mi-ai adus aminte ca manastirea Secu am uitat s-o trec pe lista.
Păi vezi ?
[…] post de la Moshe & Mordechai, numit „Parul ca argument”, în care autorul se întreba dacă pierderea anonimatului la comentariile de pe blog-uri ar […]