” Cu cât fuţi mai des cu atât fuţi mai des” ( din înţelepciunea Steriană). Băsescu s-a întâlnit cu sindicatele. De ce ? Băsescu s-a întâlnit cu sindicatele ca să discute despre buget. Aceeaşi întrebare: de ce ? Iar de aici urmează discuţiile inutile. În care pomenim de prerogative constituţionale şi alte marafeturi lipsite de sens. Ce treabă are căpiatul cu bugetul ? Ce treabă are el să organizeze consultări cu sindicatele pe această temă ? Întrebarea asta nu pare să mai frământe pe nimeni.
După aia, firesc, a urmat întâlnirea cu patronatele. Cu G.C. Păunescu piua întâi. Băiat de băiat. Cu disponibilitate la B1. Patronat carevasăzică. Păunescu. Altfel o frigem cu baronii, anticorupţia şi gaura neagră din Elveţia. Măcar întâlnirea cu „patronatul” are o logică. Mai ales când citeşti lista participanţilor. Nu am spus ca e de bun simţ, ci că are o logică. Jegoasă.
Teoretic avem un guvern. Teoretic avem miniştri ( mamă, ce turism o să dilim noi!). Tot teoretic avem şi premier. Practic avem un rahat. Pardon. Scuzaţi. Voiam să spun că de fapt e unul singur care face ce vrea aparatul lui locomotor. Salvarea aparenţelor nu mai interesează pe nimeni. Boc e ceea ce a fost întotdeauna, un papiţoi lipsit de orice autoritate, pus acolo doar pentru a mişca buzele. Căci vocea care se aude e una de alcoolic hăhăit.
Mărturisesc, am momente în care nu mai ştiu dacă pe Ceauşescu l-am urât mai mult. Şi apropierea nu e degeaba. Şi ăla le ştia pe toate, le voia pe toate în mâna lui, se băga în toate. Până şi resursele de indignare ni s-au epuizat. Ni s-a tăbăcit pielea. Ne-a copleşit lehamitea. Nu mai mârâim, conştienţi de inutilitatea gestului. Acceptăm toate derapajele personajului resemnaţi, convinşi ca nimic nu e de făcut. Contemplăm decesul brumei de democraţii româneşti cu detaşare, gândind doar la bucatele de la parastasul ei. Mai zvâcnim a revoltă vorbind despre corupţia generalizată, dar ignorăm fauna ciudată plină de cocoşi, căşuneni şi alte dihănii, înflorită sub mandatul zeusului. Şi, încetul cu încetul, ne regăsim obida şi poziţia înclinată a capului cu care ne-am târât întotdeauna prin istorie.
De la alegeri încoace tot ceea ce se întâmplă în ţara asta, toate gesturile pseudo-guvernului cu care ne-am pricopsit, toată agitaţia instituţiilor statului, toată foşgăiala are un singur scop: realegerea cârmaciului. Asemenea şi „consultările” de ieri. Asta explică şi zicerile lui contradictorii, balansarea de la o extremă la alta la doar zile distanţă. Îmi spunea cineva că nu înţelege de ce toatea angoasele noastre sunt atârnate de un singur om. Am vârsta la care ştiu să răspund: pentru că până în ’89 tot despre un singur om era vorba. Şi nu am uitat. Sigur, putem vorbi despre complicităţi, despre o culpă colectivă… şi este corect. La fel este şi acum. Iar culpa de atunci, ca şi cea de acum are o singură explicaţie: prin tradiţie, ca neam, am preţuit mai mult îmbuibarea maţului propriu decât libertatea. Ne-a fost mai de preţ teşchereaua decât principiile. Şi nu e de mirare dacă, la restrişte, simţind nevoia să apelăm la principii şi un sistem sănătos de valori ne e greu să le găsim.
Băsescu n-are decât să se întâlnească şi cu sindicatele, şi cu patronatele, cu asociaţia femeilor creştine şi cu organizaţia pentru protecţia melcilor. Iar românii nu au decât să voteze ce vor. La referendum. Unde pot vota pentru revizuirea constiţuţiei. Personal aş vota pentru revizuirea preşedintelui. La fel, nu au decât să voteze cu cine vor la prezidenţialele din toamnă. Cum spunea cineva: ei cu buletinul de vot în mână, noi cu paşaportul.