Sala de aşteptare. La un cabinet medical. Eu. O cucoană în vârstă care doarme pe ea. Un tip prosper, pântecos şi agitat. Vorbeşte la telefon. Răstit. Cu voce tare. Ca omul căruia i se rupe de tot şi toate. Între două telefoane mă întreabă mereu acelaşi lucru:
– E cineva înăuntru ?
Îi răspund, evident, că încă e cineva înauntru. La un moment dat dă un telefon. Dialogul suna cam aşa ( evident ceea ce am auzit doar din un capăt al… „firului”):
– Băi, ai zis că mă rezolvi ! … Nu i-am zis… Să fie băiat de… Băi deci eu mai pun zece mii, da’ să nu mă frece. … Vine diseară băiatul de la mine cu premiul, da ?… şi mâine mă rezolvi ? … da, bă… e totul făcut cum ai zis tu… dar după aia, aşa ne-am înţeles, băgăm adiţionale şi mărim valoarea să scot şi eu banu’… cum crezi tu , numai să se rezolve… Deci eu îţi dau ţie 40 şi tu ştii cum îi împarţi… Separat ? Băi, bine… de acord, dar pe urmă mărim cu 10 !… bine, 50. În lei, în ce vrei. … Deci, licitaţia e la … da… Eu am încredere, îţi dau totul înainte… şi când rezolvăm şi restul mai ai un premiu…
Cam aşa suna dialogul. După ce a închis, jovial, tipul m-a servit cu un banc despre medici. Că tot eram noi prieteni, îl întreb:
– Nu vă e teamă, totuşi, să vorbiţi chestii din astea, aşa… pe mobil… şi în public ?
Tipul rânjeşte:
– De cine ?
Nu mă las blocat şi centrez o replică:
– Păi puteţi avea necazuri…
– Aiurea- îmi răspunde omul sigur pe el- ştii cu cine am vorbit ? Păi ! Dau două telefoane şi se rezolvă.
Ce boală îl adusese la cabinetul acela medical, alături de muritori de rând ca noi, nu ştiu.
Meşter cafegiul!
Bună ţară… rea tocmeală !
…
Mama ei de rânduială
Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi.
La aşa realităţi, aşa vorbe…
🙂
Auzi, da ce cabinet era ala? Era cumva cu pereti capitonati? Si ce fel de medic? Ca tipul din sala de asteptare prea se credea mare si tare…. (halatul, cit e halatul???)
Nu era din ăla. Deloc.