N-am să scriu despre bugetul propus de Boc şi Băsescu. În care austeritatea se distribuie în mod egal pentru căţei. Nu şi pentru dulăi. Da’ nu stăm noi să conspectăm fabulele lui Alexandrescu nici să ne mirăm de super-umflarea bugetului turismului. Pe cale ecumenică, vezi bine. Nici despre succesurile ministerului de interne care a rezolvat şi asasinatul de la Braşov şi cioarda de arme de la Ciorogârla. N-are sens să vorbim despre asta.
Am rămas cu gândul la scrisoarea deschisă pe care am pomenit-o ieri, la îndemnul Turambarului. Şi gândul, dacă-l laşi slobod, o ia razna.
Doar de amorul artei să ne imaginăm următoarele: Într-un oraş al patriei are loc un incendiu. Un imobil e cuprins de flăcări. Pompierii intervin şi după ore de luptă pun capăt focului. Salvează vieţi. În incendiu, totuşi, pier – să spunem- doi oameni. Cei salvaţi, totuşi, le sunt recunoscători pompierilor. Care sunt, fără doar şi poate, nişte eroi.
Acum mergem mai departe. Ne imaginăm, tot aşa, de amorul artei, o zi oarecare într-un oraş al patriei. Aflaţi într-un control, nişte funcţionari ai autorităţii legale ( să spunem) dau o amendă pentru o instalaţie electrică improvizată. Pe care o şi desfiinţează. Primind la schimb flegme, înjurături şi ura sinceră şi ne-echivocă a locatarilor. Nu are loc niciun incendiu. Nu moare nimeni. Niciun pompier nu e erou.
Ne oprim aici din imaginat. Şi stăm cu mâna la falcă. Atenţie la scrumul de ţigară. Cam asta e lumea în care trăim. Cam aşa şi cu medicii noştri. Apoi, dacă tot am dat slobozeală gândului, ne dăm seama că unii pot fi doar pompieri. Au nevoie să fie eroi. Întotdeauna. Cu orice preţ. Pentru că asta e profitabil. Aduce voturi. Iar de ăştia îmi e teamă. Tare teamă. Şi nu vorbim despre ziarişti răpiţi, terorişti binevoitori sau berbecuţi cu portbagaj. Doar despre pompieri.