Am promis că vă voi povesti despre drumul la Cluj. Despre cele văzute şi păţite pe drum. Le-am lăsat destul la dospit şi acum pot începe să vă povestesc. Şi am să încep cu prima întâmplare, cea care m-a tulburat mai mult.
Aveam deja sub roată câteva sute de kilometri. După câteva întâlniri nostime cu agenţi de circulaţie plictisiţi, o pană de cauciuc şi schimbul firesc de amabilităţi cu nişte şoferi de tir mă cam săturasem de drumurile patriei. De zloată, frig şi gropi. Număram kilometrii rămaşi. Pe ceasul de bord, pe bornele kilometrice, pe dozele goale de Red bull. Oboseala se transformase în lehamite.
Ajunsesem prin Câmpia Turzii cred. Ascultam la radio. Transmisie în direct de la înmormântarea handbalistului Marian Cozma. La toate buletinele de ştiri doar despre astea se vorbea. În orele multe petrecute la volan mă îmbibasem peste limita admisă cu necrologul handbalistului. Cu interviuri şi aduceri aminte. Cu evocări şi lamentaţii. Aşteptam ca în orice clipă să aud intervenţia patriarhului care să ne anunţe beatificarea celui dispărut. Deja Băsescu îl decorase post-mortem. În România decoraţiile post mortem au devenit o chestie comună. Probabil moartea e un mare merit, pentru care statul se simte dator să te răsplătească.
La un moment dat coloana a început să înainteze mai greu. Aveam să aflu de ce. Pe banda noastră era un convoi funerar. Am numărat exact 14 persoane. Inclusiv preotul. Şase erau copii. Toţi erau mohorâţi, zgribuliţi, uzi. Urmau în tăcere maşina cu sicriul. La oglinda retrovizoare o năframă neagră. Am privit iute crucea purtată de cel aflat în faţă. Am apucat să văd doar nişte ani. 2001- 2009. Mi-a fost suficient. Am semnalizat şi am depăşit.
Nu era prezentă nicio televiziune. Nicio transmisiune în direct la radio. Mai mult ca sigur nicio decoraţie. Doar opt adulţi şi şase copii. Zgribuliţi. Uzi. Şi trişti. Şi anii de pe cruce: 2001- 2009. La radio un reporter pătruns de emoţie ne invita să evităm circulaţia pe bulevardul Ştefan cel Mare unde mulţimea venise să aducă un ultim omagiu marelui dispărut. Puţin mai târziu am ajuns la Cluj. Unde câteva ore mai târziu ne-am îngrămădit la filiala din Mănăştur a Băncii Transilvania. Puhoi de lume şi televiziuni. Avusese loc o spargere.
Da, avem memoria scurta si acel americanesc short attention span.. Adica sarim din senzationescu in criza si din criza in razboi. Si din razboi in incredibil. Asta e. Il mai stie cineva pe acel erou wannabe care a murit la brasov? Pun pariu ca sub 1% din cei care il stiau acum o saptamana.
N-avem niciun fel de memorie. Doar un stomac enorm şi dinţi expuşi permanent într-un rânjet tâmp.
Da.
Ai dreptate, deşi nu l-am uitat nici pe eroul Lala şi ştiu ce e pierderea unui copil, dar … n-am voie să fiu ipocrită, din nefericire,până nu ni se-ntâmplă personal , nu ne-mblânzim, asta să fie gena noastră … ? 🙁
” mohorâţi, trişti, uzi … ” … mai scrie, mai zi, să ne trezim din letargie, nemernici ce suntem, c-am uitat a fi oameni şi trebuie să ne redescoperim..
Mulţumesc.
respecte,
Sibilla
Ai portretizat bine fata urita a Romaniei. Da’ crezi ca pe Basescu il intereseaza copiii amariti ai Romaniei? A fost vreodata la vreun orfelinat? A facut el ceva pentru copiii sarmani ai tarii? Uriciunea intruchipata, asta e!
Domnule Mordechai ma scuzati ca va deranjez periodic cu ale mele prostii, dar vad ca sunteti un pricepul in ale blogului si am o intrebare care e cam offtopic dar chiar si asa indraznesc sa o adresez … deci mi-am bagat google analytics .. si vad ca printre aia de ma viziteaza; adica apare la network location “romanian ministry of justice” … inseamna cineva de acolo m-a `urmareste` nu? eu in simplitatea mea asta am inteles … bine poza am postat-o pe blogul meu si am mai zis niste chestii de par paranoia, dar asta sunt
Eu vreau sa stiu .. am avut dreptate sau inseamna altceva ?
Parca stiam ca la Justitie se munceste nu se sta pe net, mai ales ca eu nu spun nimic important.
Daca e asa cum zic eu probabil stiti mai multe dumneavoastra fiind prieteni cu ei, ca la cate spuneti …+ ar trebui sa va plateasca si gazda la cat stau pe blog urmarindu-va 🙂 , daca nu e ce cred eu o sa tac de rusine pe viitor.
@ Sibilla
Mulţam şi eu.
@Karakas
Nu. A fost la pomana porcului.
@Ionut
Ioane, relaxează-te:) Astea-s chestii comune. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.
Acest text face parte din capitolul sau cartea „Drumuri europene”. Ar fi de rîs dacă n-ar fi de rîs. Sau plîns.
Eu n-am găsit nimic de râs.
Nici nu e. Sau poate da, un rîs amar, care conţine mai mult plîns decît lacrimile.
Sau poate…
Da, ãstia suntem, dar nu noi, românii, cum zice Karakas, ci noi, specia umanã. Mizerabilul fragment de viatã din drumul cãtre Cluj, trãit de Mordechai, putea sã i se întâmple si lui Pierre, mergând spre Lyon, sau lui John, pe soseaua cãtre Detroit. Peste tot, everywhere, partout, politicienii si media traiesc din evenimente, sunt în capul meselor la care se consumã senzational pe pâine, chiar dacã, sau mai ales dacã pîinea este înmuiatã în sânge. Pentru cã si politicienii, si media se adapteazã nevoilor speciei umane e avide de spectacol, cu cât mai macabru, cu atât mai atrãgãtor. Copiii morti de SIDA sunt o statisticã banalã si în consecintã (de ce s-o zice „pe cale de consecintã”?) plictisitoare, pe când un singur deces, dacã e provocat de cutite sau de gloante, e televizat de televiziuni, radiodifuzat de radiodifuziuni si politizat de politicieni. Iar asta se întâmplã nu pentru cã politicienii sunt sensibili la astfel de cazuri, sau pentru cã media ar fi avidã de sânge, ci pentru cã si politicienii, si media stiu bine cã noi, oamenii de everywhere, de partout, de pretutindeni suntem necrofagi, suntem vampiri, suntem fiinte care nu au evoluat prea mult de la stadiul de sãlbatici.
Cum ziceam, ãstia suntem.
Prietene, chiar ăştia suntem ? Naiba mai ştie…
@ mordechai
Una la mânã, mi-a scãpat pe undeva prin mesajul meu plin de sânge si sictir un „e” în plus si-a iesit „e avide de spectacol”, de mã loveste damblaua când citesc.
A doua la mânã, cred cã ãstia suntem, dar nu toti, nu în aceeasi mãsurã si nu mereu, dar în orice caz foarte multi, în mare mãsurã si în acelasi timp. Altfel, cum are jegul ãla de OTV o audientã atât de mare, de a început sã fie copiat si de celelalte televiziuni?