Cei 20 de absolvenţi ai facultăţii de teologie capitalistă de la Londra au hotărât: încă o mie de miliarde de coco pompaţi într-o economie făcută praf tocmai de vânturarea aiurea a prea multor bani ( de cele mai multe ori fictivi). Criza prezentă, dincolo de inconvenientele evidente, reprezenta şi o oportunitate. Sau ar fi putut reprezenta. Şansa unei regândiri a patinoarului economic. A reformulării paradigmei dezvoltării. În locul injecţiei de fonduri în FMI şi BM ar fi fost mai sănătos să acceptăm că actualul sistem e mâncat de metastaze şi să purcedem la explorarea temeinică a conceptului de dezvoltare durabilă. În locul banilor risipiţi către o industrie auto vorace şi tembelă care, se vede treaba, trebuie salvată cu orice preţ, se putea foarte bine investi în adaptarea acestei industrii, în promovarea unor tehnologii alternative care să reducă sau chiar elimine consumul de combustibili fosili şi efectele acestui consum. În locul ajutorului de 50 de miliare acordat „ţărilor foarte sărace” se putea promova în mod onest şi real conceptul de Fair Trade.
Capitalismul contemporan este exclusiv o chestiune de credinţă. Iar discutarea catehismului obligatorie e repede categorisită de erezie. Aşa că nu este deloc de mirare că în locul aşezării pe vectorii unei dezvoltări durabile cei 20 de iezuiţi au ales crăcănarea cu pieptul bombat pe modelul consumismului cretin. Nici nu avea cum fi altfel. Oamenii rareori văd dincolo de linia vieţii lor. Iar politicienii dincolo de durata mandatului lor.
E un loc comun că înainte de a putea rezolva o problemă trebuie să admiţi că aceasta există. Aici apare însă şi celebra înţelepţeală a lui Churchil: în politică nu are nicio importanţă dacă ai greşit; important este să nu recunoşti niciodată.
Facebook Comments