Gândind la Moldova

În perioada în care am lipsit am păstrat ochiul erect şi organul vigilent. Sau invers. Adicătelea, cum bine spunea acu’ vreo 23 de ani toa’şu’ Lâncedu de la cadre: „să rămânem conectaţi la realităţi că ne ia dracu’ de bretele”.

Ce se întâmplă dincolo de Prut mă interesează de mai multă vreme. Nicio surpriză deci că am privit cu atenţie tot ce s-a petrecut acolo. Şi am urmărit reacţiile de pe la noi. Aşa că am să spun şi eu câteva vorbe legate de acest subiect.

Când vine vorba de Moldova de dincolo reacţiile noastre sunt mereu ciudate şi contradictorii. Sărim cu lejeritate de la stihuri exaltate la grimase dispreţuitoare, fără a zăbovi prea mult în niciuna dintre atitudini. În mod fundamental în ultimii 20 de ani abordarea „problemei moldoveneşti” a fost mai degrabă o chestiune de politică înternă decât un demers solid de politică externă. De altfel întreaga nostră politica externă din ultimii 20 de ani a fost mai degrabă o întreprindere ridicolă, marcată de ineficienţă şi zgomotoasă impotenţă. Balansându-ne cu graţia hipopotamului între adânci temenele în faţa vestului, ordonat pe dimensiuni licuriceşti, şi o răţoială tembelă şi neproductivă faţă de tot ce se afla mai la est. Cu osebire spre colosul rus. Că prea adânca şi sârguincioasa aplecare spre vest ne-a lăsat de multe ori cu găozul gol şi în bătaia pulei muscăleşti puţin a mai interesat pe cineva.

Acum nişte ani când Rusia îşi trimitea emisarii pe aici sondându-ne disponibilitatea pentru un troc: Moldova contra Transnistria ai noştri reacţionau previzibil şi în spiritul tradiţiei seculare: capul în nisip. În 1990 când tot ai noştri se grăbeau să salute şi să recunoască independenţa noi republici mooldovene a existat o voce izolată care a atras atenţia asupra enormei greşeli: Ion Raţiu. Pentru că recunoaşterea noului stat echivala cu admiterea tacită a efectelor mult pomenitului pact Ribentrop -Molotov. Aşa stăm. Între un tratat pe fugă cu Ucraina şi o tocmeală din picioare cu maica Rusie, întreruptă de o exersare în stil yoghin a figurii „preşul” în faţa marelui hamburger, executăm fragile poduri de flori şi hlizim de accentul ridicol al celor de dincolo de Prut.

Iar astăzi privim ştirile de acolo la concurenţă cu veştile despre dieta din arest a becaliului. Un politician cretin, dar cu funcţie ne vorbeşte despre „nevoia de definire a reacţiei cu republica Moldova”. Păi, dragul meu bou, relaţia noastră cu republica Moldova este exact ca relaţia ta cu ceilalţi copii ai lu’ mă-ta şi tac’tu. Punct.

Este desigur lăudabilă strădania lui Cristi Diaconescu de a articula o atitudine în faţa celor întâmplate la Chişinău. Cu atât mai mult cu cât regimul Voronin nu osteneşte să pomenească România cam în contextul în care pomeneşte Ahmadinejad America. Lăudabilă strădania, ridicole rezultatele. Iar asta îi este într-o prea mică măsură imputabil ministrului nostru de externe. În anii din urmă capacitatea de negociere a României a cunoscut o permanenta diminuare, ea nemaiexistând practic la ora actuală. La recentul summit NATO de la Strasbourg a fost mai evident ca niciodat izolarea in care ne aflăm noi şi al nostru iubit preşedinte.Nu e deci deloc de mirare că la acest moment capacitatea noastră de negociere şi influenţare a deciziei, chiar în structurile din care facem parte este, practic, nulă. Şi asta se vede şi din faptul că în ciuda consultărilor iniţiate de Diaconescu UE a decis să invite Moldova la lansarea Parteneriatului Estic.

Sigur, pot admite teza că o lăsare a Moldovei în afara acestei iniţiative ar fi fost o sancţionare a populaţiei de acolo şi nu a regimului Voronin. De fapt chiar ideea acestui parteneriat este o mare frecţie, din punct de vedere practic, dar cu simbolistica sa. Şi asta este ceea ce contează. Invitarea Moldovei, în condiţiile actuale, la lansarea Parteneriatului echivalează cu o validare a politicii Chişinăului şi implicit cu o admiterii a susţinerilor lui Voronin legate de politica românească dincolo de Prut. Aşa că din acest punct de vedere, cel puţin la nivelul evidenţelor, asistăm la un nou eşec al diplomaţiei româneşti. Vreau să sper că, totuşi, în subteranele diplomaţiei încă mai avem capacitatea de a negocia câte ceva. Şi mai ales vreau să sper că diplomaţia românească a înţeles că orice demers important către vest trece obligatoriu pe la Moscova.

Despre ceea ce se întâmplă la Chişinău nu sunt multe de spus. Lucrurile sunt cum nu se poate mai evidente. Avem de a face cu o evidentă fraudă electorală din care era să se nasca o revoluţie şi s-a născut o răzmeriţă. În rest , sigur, putem pomeni despre poliţie politică, încălcare a drepturilor omului, scenarii diversioniste şi orice mai vreti voi. În faţa parlamentului protestau de-a valma copii sătui de Voronin, oameni visând la neoanele colorate ale vestului, anti-comunişti fervenţi şi unionişti nu foarte convinşi. În cele din urmă revolta de acolo a căpătat culoare ideologică, renunţând la complicata cromatică a tricolorului. Unii s-au grăbit sa vadă in asta o nouă revoluţie portocalie. Ceea ce mi se pare exagerat. Pentru că la vest de noi interesul pentru ce se întâmplă acolo este minim. Iar nouă ne lipseşte capacitatea de a schimba asta. Iar mişcările de protest de la Tbilisi, dimpreună cu zarva din Ucraina a cam tăiat cheful de portocaliu multora.

Voronin nu este un dictator. Cei care socotesc asta sunt naivi. Voronin este un dobitoc, un criminal, un măgar, dar nu un dictator. Pentru că îi lipseşte ceva fundamental: puterea. Iar puterea se află nu la Chişinău, ci la Moscova. Şi dacă astăzi Voronin poate părea odios, dacă Voronin îşi permite în mod constant să insulte România este pentru că puterea i-o îngăduie. De fapt nu i-o îngăduie, i-o cere.

În ce ne priveşte va trebui să ne aşezăm cuminte în poziţia maimuţei meditând la avantajele mersului biped şi să admitem că de 20 de ani încoace puţin bine ni se întămplă datorită vestului şi multe rele ne lovesc la splină din cauza Moscovei.