Personaje

Un editorial al lui Andrei Pleşu, din Dilema Veche, a stârnit puhoi de vorbe şi năduf la emisiunea lui Gâdea de aseară. Ieşirea din cozonac a lui Valentin Stan nu mai e de mult un accident. Revărsarea de draci şi pompatul la vermorelul cu insulte avea o singură cauză: domnul Pleşu avea o opinie. Sau nişte opinii. Iar acestea nu erau pe placul domnului Stan. Din fericire atitudinea celorlalţi invitaţi din studio a rămas una echilibrată.

Fireşte, înainte de a avea păreri este nevoie să luăm contact cu substanţa infamată. Cu textul domnului Pleşu. Aşa că am purces la citirea acestuia. Zis şi făcut. Să ne înţelegem: nu împărtăşesc simpatia domnului Pleşu pentru T.B. . Tot mai rar mă regăsesc în opiniile domniei sale. Pot admite chiar că îl bănuiesc uneori de un subiectivism lipsit de inocenţă. Dar nu îi pot contesta altitudinea intelectuală; oricât de diferite ne-ar fi convingerile, a-i contesta anvergura intelectuală e o dovadă de prostie zornăitoare. Şi, în niciun caz, nu i se poate contesta domnului Pleşu dreptul la opinie. Cu care avem libertatea de a fi într-un zgomotos, dar decent dezacord.

Inventarul pe care îl face Pleşu este unul perfect articulat.

Corneliu Vadim Tudor e un recidivist tenace.

…

Ioan Talpeş e surpriza de ultimă oră. Credeam că rolul lui preferat e acela de eminenţă cenuşie, de expert în secrete. Fraiereşte pe cine poate, proferînd, cu un aer confidenţial şi şugubăţ, tot felul de platitudini care îi lasă pe proşti cu gura căscată.

…

Ajungem la Principele Radu. Trebuie să admit că, faţă de restul contracandidaţilor, înzestrarea lui scenică şi retorică e superioară. Sînt sensibil la cuvinte şi, de aceea, cînd aud un discurs care conţine propoziţia: „Am pierdut (noi, românii) instinctul binelui!“ mi se pare că aud o muzică nouă, mai bună. Alteţa Sa Regală stă bine cu ambalajul şi, de altfel, îi place, în mod vizibil, ambalajul: uniforma de colonel, titulatura princiară, postura augustă. E mai atemporal ca Iliescu, joacă mai bine decît Constantinescu şi se comportă mai instituţional decît Băsescu. De aici încolo însă, mă încurc. Să treci de la actoria ieşeană la însemnele regale Hohenzollern-Veringen (ajungînd să te identifici „sincer“ cu propria ta ficţiune) şi de la ştaiful monarhic la candidatura republicană dovedeşte o flexibilitate ameţitoare. Cînd mai aud şi că ASR e prieten cu un impostor agitat (Aurelian Pavelescu, pour ne pas le nommer) şi cînd, urmărind un interviu realizat de Luca Niculescu, constat cu cîtă prestanţă reuşeşte principele român să formuleze locuri comune sau non-sensuri, îmi pierd speranţa. Îmi vine să vorbesc în felul lui Farfuridi: mă tem! Miroase a vanitate, miroase a slavă deşartă, miroase a făcătură. Să dea Dumnezeu să mă înşel şi să trebuiască să mă înclin cu scuze dinaintea preşedintelui nou ales:
„Alteţa voastră prezidenţială, pardon!“

….

Ar urma, acum, să trecem la profesionişti. La Crin Antonescu şi la Mircea Geoană. Despre cel dintîi, pot să spun, cu mîna pe inimă, că n-am reuşit, în atîta amar de vreme, să aflu cine este de fapt. L-am văzut în situaţiuni contradictorii, cînd binişor, cînd penibiluţ, cînd prizabil, cînd dezamăgitor.

Ce ar fi de obiectat? Lăsând deoparte orice urmă de subiectivism, inventarul este corect, etichetarea adecvată şi aşezarea în rafturi potrivită. Poţi fi un monarhist fervent şi să admiţi că Radu Duda nu e Carol l şi că inserţia sa în competiţia aceasta e o bizarerie. Chiar fiind un liberal convins poţi admite, fără tulburări de conştiinţă, că Antonescu are prestaţii contradictorii. Şi aşa mai departe. Oricât de adânci ar fi convingerile mele de stânga, briza de luciditate care mă mai bântuie nu îmi va îngădui să îmi imaginez că Mircea Geoană e altceva decât e: o trompetă de tinichea, una din acele forme fără fond strident poleite. Şi atât.

Ceea ce poate deranja la evaluarea lui Pleşu este lipsa din insectar a lui Traian Băsescu. Cel care ar fi trebuit aşezat în capul listei şi care ar fi trebuit să primească o la fel de lucidă evaluare. Şi o la fel de corozivă decapare. Pleşu evită să îl introducă într-un context construit ca un câmp al morţii băntuit de odori fetide. Şi îl plasează luminos la orizont, ca pe un izbăvitor liman. Sau nu? Pentru că enunţul= concluzie al lui Pleşu îmi sugerează mai degrabă decepţie.

„Rămîne Traian Băsescu. Ce să spun despre el? Deocamdată doar atît: probabil că rămîne!”

Nu găsesc nicio notă de entuziasm. Nici răsunătoare încântare în concluzia lui Pleşu. Dar mă pot înşela. Până la urmă benevolenţa cu care omite păcatele cel puţin la fel de numeroase ca ale contracandidaţilor poate fi un indiciu.

Nu îl apăr pe Pleşu. Nu are nevoie de apărarea mea. Să fim serioşi. Nici nu mi-am pierdut simţul măsurii. Bunăvoinţa sa faţă de tatăl succesurilor nu este nici dezinteresată nici clădită din materia marilor principii. Dar evaluarea contracandidaţilor lui Băsescu este corectă. Şi merită luată în seamă. Textul lui Pleşu înseamnă o poziţionare. Nimic altceva. Şi în niciun fel surprinzătoare. Iar pentru cei care visează la schimbarea lui Băsescu ar trebui să reprezinte un popas obligatoriu. Pentru că defineşte corect premizele.

Mă îndoiesc că domnul Pleşu se regăseşte în jovialitatea golănească a lui Traian Băsescu; nu cred că erupţia Elenei Băsescu în politica românească este socotită de către Pleşu furunculul necesar; am dubii serioase că Pleşu ar fi sedus de conceptul de turism ecumenic ori că găseşte substanţă nutritivă intelectual în gândirea politică a lui Băsescu. Cum nu cred că, pe vremea când era ministru al culturii în guvernul FSN, se găsea sedus de carisma lui Ion Iliescu. Tot astfel cum am convingerea că nu congruenţa principiilor cu Radu Vasile l-a împins spre fotoliul de ministru de externe pe vremea Convenţiei Democrate. Pleşu are propriile opinii şi motivaţia propriului subiectivism.

Am pornit de la ieşirea bezmetică a lui Valentin Stan, aseară, la Sinteza zilei. Şi am trecut prin textul lui Andrei Pleşu. Pentru că avem două manifestări atât de diferite ale aceluiaşi drept: dreptul la opinie. Deja simptomatic pentru societatea românească: de o parte invectiva zgomotoasă şi scăpată de sub control, de alta invectiva arcuită stilistic. Amândouă la fel de încărcate de subiectivism neasumat. Şi aici ne aflăm. Ca societate, ca popor, ca ce vreţi voi. Pe maluri diferite, vociferând, dându-ne cu tifla sau repezindu-ne de-a valma invective inargumentabile şi mojicii gratuite. Iar între noi, în albia încărcată de sticle goale de pet şi mucuri de ţigară nu apa principiilor curge şi ne separă. Ci hlizitul mitocănesc al unui personaj. Iar noi, personaje fiind, ne găsim în tabere diferite. Duşmănindu-ne, urându-ne, dispreţuindu-ne. Şi susţinând personaje. Şi adorând personaje. Urând, duşmănind, dispreţuind personaje. Şi tropăind pe câmpul de luptă în apărarea hlizitului zgomotos al personajului emblemă, ori sub stindardul bretonului altui personaj emblemă. Iar pe câmpul de luptă călcăm fără grijă hoiturile principiilor. Când şi când ne aplecăm şi jupuim un astfel de hoit. Îl belim de piele şi ne-o facem flamură. Şi plecăm iar în apărarea personajului, fluturănd stindardul cel nou. Şi ca orice luptă şi aceasta se va încheia. Va exista un învingător. Şi un învins. Şi armatele lor. Şi, aşa cum se scrie orice istorie, vom continua să ne urâm. Cu o ură nouă, mai adâncă, mai pătimaşă. Ura învinsului faţă de învingător. Şi a învingătorului faţă de cel învins, dar neîngenuncheat. Iar în ura cea nouă, din oasele principiilor, ne vom face pe ascuns ghioage, pregătindu-ne pentru lupta viitoare.