Prima dată i-am văzut acum zece ani. Ba cred că doisprezece. În parcul de la Obor. În părculeţul ăla neîngrijit şi prăfuit veniseră clovnii. M-am apropiat, amestecându-mă printre ceilalţi gură cască, incercând să pricep rostul întreprinderii. Câţiva clovni. Clovni! Într-un sfârşit de secol XX, într-un parc sordid al unui oraş european rămas încă la mijlocul secolului XX.
Auzisem despre ei, dar nu îi văzusem până atunci. Mi se părea desuet: ce prostie e asta? Cum adică un teatru de clovni la final de secol XX? Ce bazaconie! Şi am rămas alături de ceilalţi gură cască. După foarte puţină vreme n-am mai auzit zgomotul tramvaielor care treceau prin apropiere, nici claxoanele maşinilor, hărmălaia oborului ori strigătele precupeţilor. Eram acolo, printre ei. Privind „panarama” şi bătând din palme. Râzând. Lăsându-mă dus prin istorioare cu tâlc povestite simplu, fără risipă de recuzită şi cu economie de mijloace. Şi m-am lăsat înduioşat, amuzat şi trimis la magazia de gânduri. Iar când s-a isprăvit m-am simţit trist.
După aceea am căutat întâlnirile cu ei. Trăind de fiecare dată cu aceeaşi voluptate întâlnirea cu acele chipuri vopsite pe care expresia era sublimată, redusă până la grotesc, încremenită. Ar trebui acum să spun că fiecare întâlnire cu ei mă făcea să retrăiesc ceva din copilărie, îmi reda ceva din inocenţa primilor ani de viaţă şi alte asemenea bazaconii şi locuri comune. Şi nu e aşa. Cumva fiecare întâlnire cu ei îmi dădea senzaţia că devin mai înţelept.
Nu am ştiut niciodată să dau o definiţie a artei, iar dicţionarele nu mi-au fost de prea mare folos. Cine poate înghesui într-o definiţie sumară, de dicţionar, un concept atât de vast? Dar am ştiu sigur ca fiecare întâlnire cu clovnii mei dragi însemna o întâlnire cu arta. Asta ştiu sigur.
Se împlinesc aproape douăzeci de ani de când există cei de la teatrul Masca, pentru că despre ei este vorba. Şi pentru asta îi suntem datori domnului Mihai Mălaimare. Şi nu încetez să mă întreb: cum naiba nu i-a trecut niciunui producător de televiziune prin cap să îi folosească pe clovnii aceia? Cum ar fi dacă în fiecare seară, înaintea principalei emisiuni de ştiri, am avea cinci minute de clovni? Cu zâmbetul ori întristarea vopsită şi îngheţată pe chip, cu istorioarele lor cu tâlc, cu tăcerile lor? Nu e aşa că ne-ar prinde bine în fiecare seara cinci minute de poveste tăcută? Cum naiba de nu s-a gândit nimeni?
Subversiv mai eşti!
S-a prins iapa?:)
Cei care conduc redactiile de stiri nu sunt fraieri: dupa un program (chiar de numai cinci minute) cu clovni, cine dracu’ credeti ca s-ar mai uita la jalnicul spectacol prezentat de Boc, Geoana, Ridzi, Pitzi si restul faunei parazite?!
Mai natural ar fi sa-i mute pe-aia de pe sticla la circus where they belong…
După cutia cu amintiri… lada cu vechituri…
alt loc de scormonit: magazia de gânduri!
Nu ştiu de ce v-aţi gândit cu toţii la politichie. Vorbeam serios. Chiar mi-ar prinde bine în fiecare seară câte o pastilă cu „Masca”.