Existau, înainte de 1989, oameni pe care îi dispreţuiam profund. Oameni pe care îi puteai socoti de succes. Iar dacă nu-i socoteam noi se socoteau ei. Erau omniprezenţi, ca specie şi ca indivizi. Oameni al căror unic şi semnificativ merit era acela că pupau cururi. Şi mă refer la aceia care făcuseră din pupatul în cur o artă, în care se manifestau ca nişte adevăraţi virtuoşi. Altfel erau nişte personaje cenuşii cu o competenţă greu localizabilă. Dar cu ştiinţa lipirii buzelor de fese. Dezvoltaseră arta pupatului în cur, ducând-o la forme de expresie greu de imaginat ori de descris. Cunoşteau perfect unghiul cel mai potrivit la care trebuia aplecat trunchiul pentru ca buzele să localizeze exact spaţiul acela dintre fese în care se deschidea locul de depus ofrande. Ştiau cu precizie gradul corect de ţuguiere al buzelor şi numărul de decibeli alocabil în fiecare ţoc. Experţi în anilingus aveau ştiinţa dozării cantităţii de salivă cu care trebuiau unse buzele. Nimic nu era empiric, totul se făcea cu savantlâc şi iscusită folosire a limbii.
Am asistat, întâmplător, cândva la o scenă absolut grotescă. Un astfel de virtuoz, la o adunare a „cadrelor” dintr-o instituţie a început cuvântarea cu adânci şi devotate sărutări de cur ale celui mai iubit şi al celei mai iubite. Pe la mijlocul ritualului adunarea a fost cinstită de prezenţa grăbită a primului secretar. Ca un acrobat exersat, pupicuristul a preluat din zbor curul proaspăt sosit şi a purces la temeinică şi afectuoasă îmbălare. Primul secretar, flatarisit şi încântat a mulţumit, simţind nevoia să mulţumească şi conducătorilor instituţiei „pentru munca depusă”. Pupincuristul profesionist s-a pliat rapid pe situaţie. Şi a luat la rând curul uscat şi păros al directorului întreprinderii, pe cel opulent şi încăpător al secretarului de partid… şi tot aşa.
Meseriaşii pupatului în cur făceau carieră. Îi găseai în presă, în cultură, pretutindeni. Dacă, cine ştie cum, îi încerca şi umbra vreunui alt talent, altul decât lingerea curului potrivit, se pricepeau de minune să nu lase acest mărunt inconvenient să îi tulbure; nimic nu avea voie să eclipseze adevărata lor vocaţie.
După Decembrie ’89 mări de scârbă, oceane de dispreţ s-au revărsat peste ei. Unii au dispărut în anonimat, alţii s-au adaptat. Dispreţuiţi erau şi înainte, dar nu făţiş. Asta nu-i afecta. Pentru că, la specia asta, talentul deja pomenit funcţiona împreună cu un şorici al obrazului greu de vătămat. Nu mi-am imaginat că specia poate dispărea. Am sperat doar că îşi va reduce numărul. Cât de mult greşeam…
În anii din urmă mi-a fost dat să văd că, dimpotrivă, specia a puit, s-a rafinat. Arta aşezării buzelor pe cur a căpătat noi şi inovatori adepţi. Ceremonia s-a spilcuit, ţuguierea buzelor s-a rotunjit, dar legătura indestructibilă dintre anus, buze şi succes e tot acolo. Iar specia e mai prosperă şi mai numeroasă ca nicicând. Se pupă cur de şef ori de patron. Cur de şef de partid, ori de îmbogăţit cu mâna largă. Şi, mai abitir ca niciodată, se pupă curul Conducătorului. Şi câtă vreme mâna e generoasă şi împarte funcţii şi sinecure, curul nu va duce lipsa buzelor ţuguiate spre rectală adoraţie. Iar cei care acum mai bine de 20 de ani, încreţeau cu stângăcie buzele, mimând fără mare pricepere ţocul necesar, au devenit azi, la rândul lor, virtuoşi, prefăcându-se în curpupăi categoria întâi, cu firmă de neon şi tarif ridicat. Fiind pildă şi inspiraţie pentru cei tineri şi încă nepricepuţi.
Mulţumesc postului de televiziune (!!!) B1 pentru regalul de aseară cu TRU şi Cristian Preda, fără de care acest text nu ar fi existat.