Fântâna

Vasile Iordan şi-a dorit întotdeauna să sape o fântână. Aşa cum alţii visează la geamuri termopan şi ferestre din pvc, oscilobatante. Sau aşa cum alţii visează la ipsoserii kitschcomplicate, ornând bolţi meşteşugit arcuite între baie şi holul apartamentului de bloc. El şi-a dorit o fântână. În faţa porţii. Ori măcar în fundul grădinii.

A fost la copii, la oraş. Nu i-a plăcut.

„Stau acolo ca beţele de chibrit în cutie. Înghesuiţi şi cu căpăţânile rotunde aşezate la un capăt. Mănâncă din pungi şi beau apă din plastice, că aia de la robinet pute a budă.”

Când mai ajunge pe la copii, la oraş, nu merge cu mâina goală. Mereu se găseşte câte ceva de dus. Un bulgăraş de unt, o mână de prune brumării sau nişte nuci. Câteva gutui. Nişte mere. Şi mereu un bidon cu apă din fântâna lui Orezeanu, un vecin de al lui.

Multe se întâmplă pe lume, dar puţine îl ating pe Vasile Iordan. Pentru el viaţa e extrem de simplă. Când a murit Ceauşescu şi-a zis că de acum va putea să-şi sape fântână, că n-o să-l mai oprească nici comuniştii de la primărie, nici miliţianul. Nu-l opriseră nici înainte, dar aşa credea el, că dacă s-ar apuca… ar veni ăia să-l ia de guler. Şi a tot amânat-o.

Pe urmă a venit libertatea. A citit el în ziare ca a venit libertatea. Şi s-a apucat să deseneze planuri pentru fântâna lui. O vreme a uitat de ea. Când s-a dat pământul îndărăt s-a judecat cu nişte neamuri. S-au şi încăierat. Pe urmă le-a făcut nuntă copiilor. Şi rost. Şi n-a fost vreme. Dar acum doar la fântâna lui îi e gândul. Se  apucase să sape acum doi ani. Dar a plouat câteva zile şi s-a surpat. Pe  urmă s-a dus la referendum, că-l suspendau unii pe Băsescu. Şi acolo i-au promis unii că îl ajută ei, dacă scapă de cei 322. Şi a aşteptat. Dar a aşteptat degeaba.

Se trezea noapte şi îşi umplea câte un pahar de apă de la chiuvetă şi stătea aşa şi se uita cum se aşează praful şi gunoaiele pe fundul paharului. Stătea ore în şir şi privea. Şi îl apuca dimineaţa uitându-se la paharul cu apă. Şi atunci iar îi venea poftă să îşi sape fântână.

Mai vorbea cu vecinii şi cu ăi din sat, la cârciumă. De politică , de fotbal şi tot felul de prostii. Dar mintea tot la fântâna lui îi era. Râdeau ăia de el. „Ce fântână, bă? N-ai apă trasă la robinet? Bagi un filtru şi e bună.” Dar din ale lui nu-l scoteau. Că le ştia pe ale lui. Uite, se scumpea benzina, se scumpea kilowatu. Pe urmă a venit şi aviara, şi criza şi toate prostiile lumii. Şi o să ajungă românul nici apă să nu mai poată bea. De aia e bine să aibă fântâna lui.

La campania electorală s-au preumblat tot felul de ăia prin sat. Îi întreba scurt: bă, da’ fântâni care din voi faceţi la oameni? Şi nu-i vota.

La un sfârşit de săptămână au venit băieţii acasă. Au adus un meşter fântânar. Şi i-au săpat fântână frumoasă lu’ alde ta’su. Şi tot nu era împăcat. Fântâna aia nu era a lui. Nu o săpase el. Dar era mândru de feciorii lui. Că îi săpaseră o fâtână.

Şi când au venit alţii, cu alte alegeri, pe la ei prin sat, s-a uitat chiorâş la ei şi i-a întrebat:

-Dar o fântână aţi săpat vreunul? Că de mâncat rahat toţi ştim. Dar fântână lu’ ta’su a săpat vreunul dintre voi?

Ăia l-au privit ca pe un căpiat. Şi el s-a ridicat şi a plecat. Şi râdeau ăia din sat după el:

-Da’ ce, Vasile? Tu ai săpat? Au venit băieţii cu bani de la oraş şi au plătit om să-ţi sape.