Mă întâlnesc cu un amic. Îmi turuie următorul text:
-Băi, ce mă bucur că te văd! Luăm un kebab până vine nevastă-mea? Că e dusă la farmacie, să ia nişte pastile din alea indiene de ficat, că am fost ieri la chinezesc şi mă supără pateul. Hai să luăm un kebab şi o bere nemţească. Am fost dimineaţă la revizie cu japoneza, meseriaşi dom’le ăştia la reprezentanţă la Toyota. Pac-pac şi gata. La italieni, când am fost cu a lu’ nevastă-mea, m-am umplut de nervi. Ăştia n-au kebab? Luăm un burgăr ching din ăla. Şi aşa la kebabării au roşii din alea iraniene fără gust. Le ştii? N-au niciun gust. Ca piersicile alea greceşti sau siriene, ce naiba sunt. Tu ce mai faci? Tot cu austriecii? Eu am fost un an în emirate, da’ acum de când cu criza… nasol. Merg la ziua cuiva şi i-am luat un parfum franţuzesc şi o cămaşă de bumbac egiptean.
Şi turuia… şi turuia… Şi mă gândeam câtă globalizare încape în ce îmi spunea.
Mi-ai adus aminte că într-o carte – cred că în „Ziua şacalului” – găseau poliţiştii o femeie moartă într-un tren şi nu puteau s-o identifice pentru că fiecare obiect de îmbrăcăminte era produs în altă ţară…
Maieul nu poate fi decât chinezesc.
Aia cu „pac pac” de ti-o servi cosmopolitu’, între bere si burgãr, e-nscrisã si ea la concursul de globalizare. Deocamdatã a luat locu-ntâi la faza pe tarã, da’ io-mi pun mari sperante în eurojiji al nost’.