Hai să condamnăm ceva

Nu tre’ un IQ mai mare de nivelul EBA ca să îţi dai seama că în perioada comunistă multe lucruri au fost caca. Asta ca să nu zicem de-a dreptul: comunismul e naşpa. Dar  l-am auzit pe Liiceanu respirând una adâncă, din care ce aflăm noi, clasă? Noi aflăm că nenea Liiceanu îl iubeşte pe Băsescu pentru principiile sale! Şi dacă se mai râde careva ia nana la popo. Că comunismu’ e câh şi nenea Băsescu a zic că e foarte câh.

N-am dat în mintea copiilor, staţi relaxaţi. Mă acomodam doar cu nivelul argumentaţiei liicene. Depăşesc perluţele ( de cultură, evident) cu „perfectissim” -adicătelea, după fiţă italiană… foarte perfect, că doar perfecţiunea cunoaşte grade de comparaţie. Şi… dar mai bine rămânem la subiect. Şi reţinem că Patapievici, Avramescu şi şleahta s-au aliniat la curul Băsescului din veneraţie pentru marea bogăţie de principiii care zace în băsesc precum gazul natural în Siberie ( scuzaţi asocierea!). Iar atunci când îşi trag sinecura o fac oftând din rărunchi, sacrificându-se pe altarul binelui naţiei. Oricum, şi ei tot produse ale şcolii româneşti fiind, totul devine explicabil, într-o logică băsesciană.

Deci condamnarea comunismului. Asta e explicaţia marii adoraţii. Acum ne prefacem că suntem produse ale şcolii româneşti şi că punem botul umed la vrăjeala cu principiile, condamnarea comunismului şi acceptarea sinecurilor de buci îngrăşătoare din devotament pentru popor. Şi, aşa la hoha, luăm notiţe:

1- Băsescu, fost membru PCR, fost reprezentant al comuniştilor în vestul cel putred, la Anvers, a condamnat comunismul. Mişto. Dacă-l condamna şi Bobu ( că  şi ăla a fost comunist, dar nu securist, e drept) îl pupai în cur şi pe el?

2-Recitim punctul 1. Ăla cu Băsescu, fost comunist, fost fesenist, fost şef de partid de stânga, apoi şef de partid de dreapta… Şi mai auzim o dată mp3-ul cu „principiile”. Pauză de căcare.

3- Comunismul l-au condamnat câteva milioane de oameni. În stradă. În decembrie ’89. La vremea aia Băsescu trimitea memorii la organizaţia de bază ca să arate ce nedreptăţit a fost când a fost rechemat de la Anvers.

4- Să condamni „ororile comunismului în România”, la 20 de ani după căderea acestui regim, păzit de SPP-işti, e un gest de enormă bărbăţie. Echivalent cu gestul lui Nea Stere care zbiară la poza lu’ Ţepeş: hai, bă, să mă tragi în ţeapă dacă eşti ciumec.

5- Când condamnăm noi comunismul, aşa, cu de-alde Băsescu şi puiuţi de foşti torţionari comunişti, ne crapă puţin obrazul de ruşine? Gândind că, de exemplu, amicii Pleşu şi Dinescu au fost şi ei membri de partid. Şi cu ceva prestaţii (o să dezvolt altădată). Şi că ani buni au păpat leafă de la CNSAS, unde frecau menta sau filau dosare, deşi legea prevedea expres că din colegiu nu pot face parte foşti membri ai PCR.

6- Dacă mă uit la meci, în crâşmă, la grămadă cu alţi muşterii, şi unul dintre ei ţine cu aceeaşi echipă ca şi mine e ok. Bem o bere amândoi, înjurăm arbitrul. Dar după aia ăla dă foc la cârciumă, se pişă pe covor şi borăşte pe veioză… e musai să mă declar coleg de principii cu el?

7- Şi cu asta închei. Domnu’ Liiceanu, vă mai dau eu un nume. Unu’ care a condamnat cu spume comunismul. A făcut urât de tot la comunişti, cu mult înaintea lui Băsescu. Pe ăsta îl chema Adolf  Hitler. Principiul contează, nu? Şi judecând după „opera de restituire” a editurii pe care o conduceţi… chiar nu m-ar suprinde.