La colţul străzii era o bancă. Veche, cu lemnul îmbătrânit şi vopseaua scorojită. Era aşezată cumva stingher, într-un loc total anapoda:la un colţ de stradă. Lângă o fostă clădire, acum demolată, un maldăr trist de moloz. Nu e niciun copac în preajmă. Doar banca asta aşezată la un colţ de nicăieri. Noaptea e loc de popas pentru câte un chefliu răpus de duhuri.
Uneori pe banca asta văd un bătrânel. Un personaj ciudat, trecut parcă prin pulbere de poveste. E îmbrăcat ponosit, o jiletcă de când lumea, din buzunarele căreia mereu ies tot felul de lucruşoare: un covrig pentru un câine de pripas; un teanc de scrisori din care uneori citeşte în tăcere, lăsând când şi când căte o lacrimă, ori oftând adânc; o sforicică pe care mereu o înnoadă şi deznoadă, un măr, pe care îl aşează mereu pe bancă, dar din care nu muşcă niciodată. Sau o cutiuţă al cărei rost nu l-am ştiut niciodată, dar pe care o scoate uneori şi o aşează pe genunchi. Nu o deschide niciodată. Doar o priveşte în tăcere. Îşi aşează palmele pe ea, cu grijă, cu teamă parcă. Apoi îşi ridică privirea şi rămâne aşa vreme bună. Privind spre o zare a lui.
Când trec pe acolo ne salutăm din cap, ca vechi cunoscuţi. Zâmbetul lui obosit îl întâlneşte pe cel grăbit al meu. Şi o clipă ne simţim prieteni. E ca şi cum ne-am fi povestit unul altuia ce ne doare şi ne-am fi dat îmbărbătare. El ridică uşor, imperceptibil, din umeri. Eu îi răspund plecând puţin capul. Apoi eu îmi urmez drumul, el rămâne acolo, cu palmele lipite de cutiuţa lui şi privirea agăţată de zări.
Cândva m-am aşezat pe bancă, alături. Ne-am salutat din priviri ca de obicei. Apoi am rămas amândoi privind, fiecare spre zarea lui. Nu ne-am vorbit. Din când în când îl simţeam oftând, gemând, abia auzit. De mai multe ori am simţit nevoia să-mi pun mâna pe umărul lui, să-l întreb cum îi e. N-am făcut-o. Apoi m-am ridicat să plec. „Plecaţi?” m-a întrebat. „Plec.” i-am răspuns. Şi-a întors privirea spre ţinuturile ei şi a adăugat cu voce stinsă:”Deja… Să mai treceţi pe aici, pe la mine.”
„Să mai treceţi pe aici, pe la mine.” Era ca şi cum ne-am fi vizitat. Iar banca aia prăpădită era căminul sobru şi sărăcăcios în care îşi primea prietenii. Şi mi-a fost rău plecând. Ştiam că părăsesc un prieten. Şi-l părăsesc la greu. Dar la fel de bine ştiam că nimic nu schimb rămânând. I-am zâmbit doar şi i-am întins mâna. Mi-a strâns-o cu amăndouă mâinile-i ostenite, bătrâne şi părăsite de vlagă. Şi m-a privit în ochi. Apoi am plecat.
Uneori, pe banca de la colţul străzii vedeam un bătrânel. Mai ales vara, în zilele de caniculă, îmi făceam griji pentru el. Acolo unde se află banca nu e nicio palmă de umbră. Îl vedeam însă stând încremenit, fără a lăsa dogoare să-l înmoaie ori să-l alunge. Spre seară îşi lua bastonul şi pleca. Bastonul era mai degrabă o cochetărie, ori un accesoriu al prudenţei. Mersul îi era sigur. Înce, dar sigur. Iar spatele nu avea urmă de gârboveală.
În locul gol, de la colţul străzii, pe locul vechii clădiri, s-a construit o vilă nouă, de o opulenţă nelalocul ei, aproape sfidătoare. Iar banca a dispărut. Dar el continua să vină. Stătea în picioare, nemişcat, frământându-şi cutiuţa în palme. Scotea uneori câte un covrig şi-l rupea bucăţi, hrănind vreun câine al nimănui.
Povestea aceasta … de fapt nici nu e o poveste. E doar descrierea unui chip. Să-i spunem, totuşi, poveste… Povestea aceasta se încheie aici. Ar trebui să urmeze un final surprinzător. Ori măcar unul liniştitor. Nu am un astfel de final. Am însă altele. Şi vi-l alegeţi voi, fiecare dintre voi, pe cel dorit. Eu pe al meu îl cunosc şi e pus deoparte.
Un prim final ar fi acela în care v-aş spune că, pur şi simplu, după o vreme nu a mai venit. Şi nu mai ştiu nimic despre el.
Un al doilea final ar fi acela în care v-aş spune că, într-o zi, cine ştie cum, banca a reapărut acolo, la locul ei. Iar el vine şi azi acolo, în fiecare zi. Şi rămâne până seara târziu, cu privirea curgând în josul străzii, către mare.
Al treilea final ar spune că o vreme nu am mai ştiut nimic despre el. Apoi într-o zi am trecut pe lângă un cortegiu funerar. Şi am văzut sicriul sărac şi mic. Şi portretul aşezat în faţă. Şi m-am alăturat celor trei bătrâni care îl conduceau către ultima adresă. Şi am rămas o vreme după ce ţărâna l-a acoperit. Apoi am spus: „Plec. Am să mai trec pe la dumneavoastră.” Şi am plecat. Şi uneori seara mă aşez la colţul străzii şi rămân cu privirea pierdută într-o zare a mea.
Ultimul final poate fi cel în care nu se mai întâmplă nimic. Doar înţeleg că, uneori, la colţul străzii, mă văd pe mine însumi peste nişte ani care poate nu vor fi.
Iar voi vă alegeţi propriul final. Eu pe al meu îl ştiu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LVIPhvlyzAE]
Sa aleg un final?Am facut,in viata,numai alegeri proaste.La fiecare,atasam un final pe care il credeam fericit.Nu aleg,astept.
E cel mai bine aşa. Să aştepţi. Doar să aştepţi. Algerile se întorc şi îţi dau un şut în fund. Şi te trântesc în glod. Aşteptările sunt cuminţi.
Prietene Mordechai, asteptarile sint atit de lungi…. si, citeodata, atit de nedrepte…
Frumos, trist si final.
Fiecare avem iluzia bancii noastre,
Pe care o inchidem intr-o cutiuta
Si visam…
Cei care nu au timp, pot pleca
Locul…
Viata!
A mea, a ta, a noastra.
Doar cei care nu mai au timp pot pleca. Aşa e.
Prin martie ai scris ceva care aproape ca m-a „rupt”. Daca-mi aduc aminte bine, se chema „Poveste”. Azi am intrat aici si-am citit…
Si mi-am adus aminte… si….
Prietene, cercetează şi blogul celălalt. Acela e făcut doar pentru poveşti.
Mulţumesc, Mordechai.
Eu îţi mulţumesc… că ai trecut pe la mine 🙂
Stii, la mine s-a intamplat aproape ca in cel de-al treilea final. Si citind, cu un mare nod in gat, as fi fost gata sa jur ca ai fost si tu acolo.
In fata blocului meu e o banca pe care, aproape in fiecare zi, sade o batrana. Ne salutam, schimbam cateva vorbe, dar nu mai indraznesc sa stau pe banca langa ea.
Te rog sa ma ierti, prietene. Sunt cam dus cu nervii capului in ultima vreme.
Nu ai de ce îţi cere iertare. Chiar nu ai de ce.
Esti bun, omule! M-ai facut sa vad cu ochii tai. De fapt, multi dintre noi avem batranelul si banca noastra …
Dupa un timp s-a aratat iar. Si-a ocupat locul stiut , asteptand ca de fiecare data.Si-a mangaiat cutia iar din ea, vuiet s-a inaltat.
Si-a inceput sa taie in carne.Rani albe . Deasupra, niciun nor. Doar arsita ce-i facuse drumul, pulberi . Si cantec tanguit se auzea venind din adanc.Si stropi rosii urcand dinspre picioarele-i obosite. Era acolo,jos, asteptand un semn. Si semn s-a aratat.
Frumos,aduce a Beckett.Abia exagerez…
Bună seara, m-aţi întristat. Dar e parte din viaţă, mă gândesc adeseori, când voi ramâne singură, cine va afla că nu m-am mai aşezat pe bancă?
Am uitat…e dreptul dumneavoastră să moderaţi postările, probabil că sunteţi paţit, dar poate că lumea s-a mai potolit şi puteţi renunţa.
Da…ascult Ofra Haza în aşteptarea OK-ului dumneavoastră
[…] imi chem si criticii de arta sa-si dea cu parerea. Sper sa nu fie prinsi in turismul […]
Este clar: fiecare avem o zare, numai a noastra, de nedescris, dar mereu descrisa. Bancile, normal, sunt mai putine; si din ce in ce mai incomode…
Aproape fiecare bloc, fiecare complex de blocuri isi are bancuta lui ,,locuita” de un oropsit al sortii….
Cine este autorul acestei emotionante povestiri? Caci e cam greu sa fie acelasi cu cel al lui nea Stere si nea Matreata…
acelasi creator ,
aceeasi banca.
arca
pe care se înghesuie si Stere si Matreata,
amestec de parfum acid si ceata.
Bre ce faci ??, nu ne-am inţeles sa nu dai din casa 🙂
O sa stau mereu pe banca si niciodată nimeni nu o sa ştie când o sa explodeze banca. Nu aia pe care stau eu, aia cu banii!!!!!!!!!!.Eu nu voi avea nici un merit decăt cel de spectator, cei cu banca îşi dau singuri foc !
„Oras mare, singuratate mare” – proverb Babilonean.
La sat bancile nu sunt niciodata asezate intr-un loc nefiresc. Sunt fie in fata casei, ca o prelungire fireasca a unui living, unde poti primi musafiri adevarati, fie este in fata bisericii, unde din nou esti intr-un fel acasa. Banca de la sat poate fi in usa birtului, care nu este chiar atat de rau, cum incearca unii sa il faca. Uneori, banca este cimitir, pentru ca sat si mortii primesc oaspeti.
La sat cutia nu ar fi ramas inchisa atata timp. Curiozitatea trecatorilor ar fi deschis-o demult (dureros poate). Sau mai degraba cutia nu ar fi fost inchisa niciodata.
La sat nu poti avea o zare numai a ta. La sat esti parte a unui grup de oameni, in care ai locul tau, indiferent daca iti place sau nu. Oricum, mai bine decat singur intr-un oras mare si alienat prin insasi natura sa.
Batranul tau este o parte din fiecare om, acea parte care ar dori sa isi deschida cutia (de prea mult timp inchisa) dar nu are pentru cine.
Batranul tau ne spune cu vorbe mute sa ne intoarcem la sat, chiar daca nu am trait niciodata la tara, pentru ca orasul este un concept monstruos care striveshte sufletele si le lasa sa moara aiurea pe banci asezate nefiresc, in mana cu cutii nedeschise.
e o poveste emotionanata, despre singuratate. Cred ca de asta mi-e teama de batranete, pentru ca presupune multa singuratate si dezolare ca in cazul batranelului acestuia
Într-o zi, uşa impozantei vile se deschide şi iese el… bărbierit proaspăt, tuns, înţolit, cu zece ani mai tânăr.
Dă cu ochii de mine şi vesel, îmi iese în întâmpinare:
– Spuneaţi că treceţi pe la mine, domnule dragă!
Uluit, nu reuşesc să articulez vreun răspuns.
– Îmi pare rău pentru tevatura asta… face cu mâna în spate către palatul din care tocmai a ieşit… ştiţi cât durează astăzi cu toate actele, aprobările, constructorii… Îmbătrâneşti şi-ţi ieşi din minţi, nu alta! Hai, vă las, să-mi faceţi o vizită negreşit… v-am pupat!
Preisner! 😀
Cu permisiunea dumneavoastra o sa scriu si eu o varianta pentru final.
Dupa o vreme, atunci cand nici nu ma mai asteptam, l-am revazut.
M-am apropiat incetisor, salutand din cap, ca pe un vechi cunoscut.
Era cu totul schimbat, intinerise, ochii ii straluceau ca doua stele, zambetul, era zambetul unui adolescent fericit care si-a intanlit in sfarsit marea dragoste. In maini tinea un ursulet de plus si o portocala.Nu, nu era singur, era insotit de un baietel, vesel, curios si cuminte, care ii semana uimitor de mult.
– Bunicule, spuse baietelul intorcandu-se spre batran, nu-i asa ca bunica ne vede din ceruri?
– Da, dragul bunicului, asa este, ne vede tot timpul.
– Bunicule, nu-i asa ca o sa locuiesti cu noi, asa cum te-a rugat tata? O sa dormim impreuna in aceasi camera si o sa ne spunem povesti. O sa te invat sa folosesti laptop-ul si tu o sa ma inveti sa joc sah. Vrei bunicule?
– Vreau dragul bunicului.
M-am retras incetisor, salutand din cap. Totul era atat de frumos si nu am vrut sa tulbur cu prezenta mea vraja din ochii batranului.
Cu respect
[…] (Mordechai … nefurios) […]