La colţul străzii era o bancă. Veche, cu lemnul îmbătrânit şi vopseaua scorojită. Era aşezată cumva stingher, într-un loc total anapoda:la un colţ de stradă. Lângă o fostă clădire, acum demolată, un maldăr trist de moloz. Nu e niciun copac în preajmă. Doar banca asta aşezată la un colţ de nicăieri. Noaptea e loc de popas pentru câte un chefliu răpus de duhuri.
Uneori pe banca asta văd un bătrânel. Un personaj ciudat, trecut parcă prin pulbere de poveste. E îmbrăcat ponosit, o jiletcă de când lumea, din buzunarele căreia mereu ies tot felul de lucruşoare: un covrig pentru un câine de pripas; un teanc de scrisori din care uneori citeşte în tăcere, lăsând când şi când căte o lacrimă, ori oftând adânc; o sforicică pe care mereu o înnoadă şi deznoadă, un măr, pe care îl aşează mereu pe bancă, dar din care nu muşcă niciodată. Sau o cutiuţă al cărei rost nu l-am ştiut niciodată, dar pe care o scoate uneori şi o aşează pe genunchi. Nu o deschide niciodată. Doar o priveşte în tăcere. Îşi aşează palmele pe ea, cu grijă, cu teamă parcă. Apoi îşi ridică privirea şi rămâne aşa vreme bună. Privind spre o zare a lui.
Când trec pe acolo ne salutăm din cap, ca vechi cunoscuţi. Zâmbetul lui obosit îl întâlneşte pe cel grăbit al meu. Şi o clipă ne simţim prieteni. E ca şi cum ne-am fi povestit unul altuia ce ne doare şi ne-am fi dat îmbărbătare. El ridică uşor, imperceptibil, din umeri. Eu îi răspund plecând puţin capul. Apoi eu îmi urmez drumul, el rămâne acolo, cu palmele lipite de cutiuţa lui şi privirea agăţată de zări.
Cândva m-am aşezat pe bancă, alături. Ne-am salutat din priviri ca de obicei. Apoi am rămas amândoi privind, fiecare spre zarea lui. Nu ne-am vorbit. Din când în când îl simţeam oftând, gemând, abia auzit. De mai multe ori am simţit nevoia să-mi pun mâna pe umărul lui, să-l întreb cum îi e. N-am făcut-o. Apoi m-am ridicat să plec. „Plecaţi?” m-a întrebat. „Plec.” i-am răspuns. Şi-a întors privirea spre ţinuturile ei şi a adăugat cu voce stinsă:”Deja… Să mai treceţi pe aici, pe la mine.”
„Să mai treceţi pe aici, pe la mine.” Era ca şi cum ne-am fi vizitat. Iar banca aia prăpădită era căminul sobru şi sărăcăcios în care îşi primea prietenii. Şi mi-a fost rău plecând. Ştiam că părăsesc un prieten. Şi-l părăsesc la greu. Dar la fel de bine ştiam că nimic nu schimb rămânând. I-am zâmbit doar şi i-am întins mâna. Mi-a strâns-o cu amăndouă mâinile-i ostenite, bătrâne şi părăsite de vlagă. Şi m-a privit în ochi. Apoi am plecat.
Uneori, pe banca de la colţul străzii vedeam un bătrânel. Mai ales vara, în zilele de caniculă, îmi făceam griji pentru el. Acolo unde se află banca nu e nicio palmă de umbră. Îl vedeam însă stând încremenit, fără a lăsa dogoare să-l înmoaie ori să-l alunge. Spre seară îşi lua bastonul şi pleca. Bastonul era mai degrabă o cochetărie, ori un accesoriu al prudenţei. Mersul îi era sigur. Înce, dar sigur. Iar spatele nu avea urmă de gârboveală.
În locul gol, de la colţul străzii, pe locul vechii clădiri, s-a construit o vilă nouă, de o opulenţă nelalocul ei, aproape sfidătoare. Iar banca a dispărut. Dar el continua să vină. Stătea în picioare, nemişcat, frământându-şi cutiuţa în palme. Scotea uneori câte un covrig şi-l rupea bucăţi, hrănind vreun câine al nimănui.
Povestea aceasta … de fapt nici nu e o poveste. E doar descrierea unui chip. Să-i spunem, totuşi, poveste… Povestea aceasta se încheie aici. Ar trebui să urmeze un final surprinzător. Ori măcar unul liniştitor. Nu am un astfel de final. Am însă altele. Şi vi-l alegeţi voi, fiecare dintre voi, pe cel dorit. Eu pe al meu îl cunosc şi e pus deoparte.
Un prim final ar fi acela în care v-aş spune că, pur şi simplu, după o vreme nu a mai venit. Şi nu mai ştiu nimic despre el.
Un al doilea final ar fi acela în care v-aş spune că, într-o zi, cine ştie cum, banca a reapărut acolo, la locul ei. Iar el vine şi azi acolo, în fiecare zi. Şi rămâne până seara târziu, cu privirea curgând în josul străzii, către mare.
Al treilea final ar spune că o vreme nu am mai ştiut nimic despre el. Apoi într-o zi am trecut pe lângă un cortegiu funerar. Şi am văzut sicriul sărac şi mic. Şi portretul aşezat în faţă. Şi m-am alăturat celor trei bătrâni care îl conduceau către ultima adresă. Şi am rămas o vreme după ce ţărâna l-a acoperit. Apoi am spus: „Plec. Am să mai trec pe la dumneavoastră.” Şi am plecat. Şi uneori seara mă aşez la colţul străzii şi rămân cu privirea pierdută într-o zare a mea.
Ultimul final poate fi cel în care nu se mai întâmplă nimic. Doar înţeleg că, uneori, la colţul străzii, mă văd pe mine însumi peste nişte ani care poate nu vor fi.
Iar voi vă alegeţi propriul final. Eu pe al meu îl ştiu.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LVIPhvlyzAE]