Semne

Printre multele personaje ciudate care îmi populează existenţa el e unul aparte. Aş putea spune multe despre el. Despre ochii lui mari, albaştri. Despre râsul său copleşitor, născut uneori din nimic. Sau despre şi mai copleşitoarea sa negură, care apare ades, nechemată. Aş putea povesti despre rătăcirile şi regăsirile lui, despre felul în care uneori închide ochii şi îmi povesteşte despre pânze de paianjen şi stoluri de păsări stranii văzute prin pleoapele strânse. Sau despre răspunsurile cu tâlc pe care le dă când nu e nici o întrebare şi despre tăcerile adânci care acoperă totul atunci când întrebări, sunt, totuşi, rostite.

Şi despre semne. Mai ales despre semne. De fapt despre asta am să vă povestesc. Pentru că omul acesta îmbătrânit prea devreme, copilărit prea târziu, se hrăneşte cu semne. Le caută pretutindeni. Le citeşte chiar acolo unde nu-s. Le adună, le tâlcuieşte şi din ele îşi face sălaş în afara lumii.

Dacă acum o săptămână vă povesteam despre banca de la colţul străzii, astăzi am să vă desenez un alt portret. Cu ochi albaştri şi semne.

Atunci când noi trecem pe lângă un copac, trecem şi gata. Respirăm o clipă din expiraţia lui, ne răcorim vreme de doi paşi de umbra lui şi apoi păşim  mai departe. El însă îl va scruta cu ochi albaştri. Şi va găsi în contururile sale semne nouă inaccesibile. Din desenul umbrei va culege alte semne. Iar semnele acelea îi vor spune nu despre ce a fost, nici despre ce va fi, ci doar despre ceea ce este. Şi astfel va putea păşi mai departe. Pentru că aşa cum, pentru noi, fiecare secundă există doar pentru că acolo inima a mai bătut o dată, la el totul există pentru că acolo sunt semne.

Într-o zi l-am văzut culegând de jos o piatră. A adunat-o în palmă şi a strâns-o. A dus-o la tâmplă.

– Ce faci ?l-am întrebat.

– Şşş  -mi-a răspuns- o gândesc.

Şi a rămas aşa vreme bună. Încruntându-se uşor uneori. Surâzând alteori. Şi o dată slobozind o lacrimă prin pânza genelor. Apoi a deschis ochii. A privit-o. A aşezat-o. Şi a plecat.

Cândva a ridicat privirea spre cer. M-a luat de braţ şi mi-a arătat. Am privit. Nori.

-Vezi norul acela? mi-a surâs. E norul mamă, priveşte cum îşi alăptează pruncul.

Şi mi s-a părut că văd. În împreunarea anume a palmelor vede o zodie bună, iar într-un sloi de gheaţă un cântec. Tot aşa cum într-un cântec găseşte adăpost şi în altul invocare a divinităţii şi oftat încremenit. Numerele sunt toate încărcate de o simbolistică ciudată, iar cuvintele citite cine ştie unde sunt tâlcuri ascunse în fragile cochilii.

E un om neobişnuit. Şi nu ştiu povesti despre el, pentru că nu întotdeauna îl înţeleg. Uneori îmi spune că îi apar semne pe trup. Întristările adânci îi lasă semne pe trup. Iar bucuriile i le vindecă. Umbrele, frunzele sau scoicile sunt purtătoare de complicată şi greu de pătruns heraldică.

Într-o zi mi-a arătat doi călători opriţi pe marginea drumului. Sărutându-se acolo,la marginea  infernului acela de maşini gonind spre niciunde. I-a privit şi mi-a spus:

– E semn bun. E semn că totul va fi bine.

Şi l-am crezut. Şi am ştiut şi eu că va fi bine.

Aş putea spune multe despre el. Despre ochii lui mari, albaştri. Despre râsul său copleşitor, născut uneori din nimic. Sau despre şi mai copleşitoarea sa negură, care apare ades, nechemată. Aş putea povesti despre rătăcirile şi regăsirile lui, despre felul în care uneori închide ochii şi îmi povesteşte despre pânze de paianjen şi stoluri de păsări stranii văzute prin pleoapele strânse. Sau despre răspunsurile cu tâlc pe care le dă când nu e nici o întrebare şi despre tăcerile adânci care acoperă totul atunci când întrebări, sunt, totuşi, rostite. Uneori îl văd aşteptând ceva… şi ştiu că e un semn, doar eu nu-i găsesc încă tâlcul.