Hai să o mai dăm dracului de politică. Ne facem sânge rău degeaba şi ne stricăm la ten fără rost. Asta-i căruţa, ăsta birjarul.
Am să vă povestesc altceva.
Am locuit o vreme la Viena. E neimportant şi nu schimbă nicicum sensul întâmplării, dar acolo s-a petrecut. Întâlneam adeseori doi tineri, un băiat şi o fată. Două arătări ciudate, ceva între hipioţi neîmpliniţi şi boschetari eşuaţi. Îi întâlneam uneori la staţia de metrou din apropiere. Alteori îi găseam dormind pe o bancă, în parcul de peste drum. Miroseau urât. Nu de puţine ori îmi păreau drogaţi.
Nu ştiu când am început să le dau atenţie. Dar de la un moment anume am început să-i privesc cu mai multa băgare de seamă. Le mai dădeam uneori câte un pol ori câte o ţigare. ÎI vedeam mereu cu laţele legate în zeci de codiţe, după moda afro. Cu jeanşii slinoşi şi hainele împoţonate cu tot felul de insigne. Tricoul lui cu Fuck the system fusese cândva roşu, acum era doar ferfeniţă. Aveau priviri pierdute, apatice. Erau la limita de jos a umanităţii. O umanitate ea însăşi aflată la limita de jos a sieşi.
Nu mai ştiu cum s-a întâmplat prima dată, dar i-am primit la mine să se îmbăieze. Veneau apoi săptămânal şi aşteptau pe bordura în faţa casei. Nu spuneau nimic. Dacă nu-i pofteam nu se mişcau. Erau cuminţi şi tăcuţi. Se ţineau mereu de mână. AM vorbit foarte puţin şi foarte rar. Pentru că făceam parte din lumi diferite, care nu comunicau. Mi-aş fi dorit să-i înţeleg, dar nu cred că am reuşit vreodată. Îi priveam doar ţinându-se de mănă şi oprindu-se uneori să se sărute. Nebuni, drogaţi, neisprăviţi, amărâţi, inadaptaţi… îi etichetam iute, nu după cum erau ei ci după starea în care mă aflam eu. Apoi uitam de ei până ce îi găseam din nou pe bordură. Şi îi lăsam să vină să se îmbăieze. Şi credeam că sunt de o teribilă generozitate.
Am spus: nu cred că i-am înţeles atunci, cum nici acum nu cred că îi înţeleg. Poate nici nu era nimic de înţeles şi chiar erau doi drogaţi boschetari şi atât. Dar erau frumoşi. Aveau chip frumos şi cumva luminat. Într-o seară, în timp ce el se îmbăia, i-am oferit ei un măr. Nu mare lucru. Un măr. L-a şters iute de mânecă şi a ţâşnit spre baie. Atât de brusc şi violent a sărit de pe canapea că m-am speriat. Am fugit la baie, după ea. Nu pricepeam ce e damblaua aceea. Acolo am văzut-o. Intrase îmbrăcată în cabina de duş, sub apă. Pentru a-i da şi lui să muşte din măr. Şi muşcau amândoi din măr, sub jetul de apă, privindu-se în ochi. El gol, şi ea în hainele jegoase. Şi mi s-a făcut ruşine. De mine, nu de ei. Am închis uşa încet şi am plecat. A fost ultima seară când i-am mai primit la mine. E un sentiment cumplit de incomod să te simţi ruşinat de tine însuţi.
Este si asta tot politica…
Nu sunt sigur c-am înţeles: ai spus că a fost ultima seară în care i-ai mai primit. Motivul a fost acea ruşine de tine însuţi, pe care ai simţit-o ca fiind cumplit de incomodă?
Întocmai.
e cumplit sa te simti rusinat de tine insuti, cel mai greu sentiment de tras…
te inteleg de ce ai fugit
Dacă mă înţelegi tu pot muri împăcat.
Trist. Simţindu-te vinovat tu însuţi i-ai sancţionat pe ei.
Chiar a fost prima oară când te-ai autodezamăgit? Pe semne erai foarte tânăr.
Dar trece şi tinereţea şi noutatea situaţiei. Şi mai ales, nu eşti singur.
Faptul că te-a marcat te-ndreptăţeşte să fii optimist.
Nu vinovat. Doar incomodat. Nu ştiu dacă îmi era mai inconfortabil sentimentul de care pomeneam sau fericirea lor nătângă mă indispunea mai mult. Între mizeria lor şi mizeria aparenţei prosperităţii mă simţeam rătăcit.
Dar e ceva mai mult decât rememorarea unei trăiri personale.
Ei, autodezamăgirea, ruşinea de tine însuţi, merge mână-n mână cu sentimentul vinovăţiei, nu pot fi despărţite. Fericirea lor, nătângă sau nu, era simplă, uşor de înţeles. Te-ai simţit ruşinat pentru că nu ai bănuit-o, nu ţi-a trecut prin cap că pentru ei era normal să împartă totul. Asta am vrut să spun prin sentimentul vinovăţiei, pe care probabil nu l-ai identificat, dar căruia i-ai simţit colţii.
Să zicem.
Oricum, chiar dacă ar fi vorba numai de o rememorare a unei trăiri personale, ar fi deja foarte mult, orice rememorare te ajută enorm la împăcarea cu tine însuţi, cu bune şi cu rele.
Rătăcirea între „mizeria lor şi mizeria aparenţei prosperităţii” ar fi o temă de meditaţie pentru toţi, pentru că toţi ne-am sau ne mai rătăcim între reperele astea.
Acum însă îţi doresc noapte bună.
Imi plac povestile tale, povestile cu oameni. Pentru asa ceva, avem timp si placere intotdeauna. Keep writting, o faci bine. Uite, ceva care poate o sa-ti placa http://prietenulimaginar.blogspot.com/2009/06/la-prietenul-imaginar-acasa.html
Prea complicat pentru aceasta ora din noapte. Fuck the system. Fuck the Internet. Fuck SPSS. Ma duc sa-mi cumpar mere de la non stop din coltz. Ba nu: banane.
Ba nu mai ma duc nicaieri. Imi pun un pahar de whisky si ma culc. Ce spuneai despre societatea ce consum, ca nu mai tzin minte…
🙂
Fuck them all and rock the boat- aşa zicea un amic.
Societate de consum… naiba ştie dacă noi suntem consumatorii sau consumaţia.
Consumaţia, mă tem.
Iti descopar acum imaginea din oglinda.Nu-ti mai acoperi sufletul e pur de se vede prin el.
„… amândoi nu înseamnă totdeauna împreună…”
Domnule, spre rusinea mea, … te inteleg perfect! Am fost in toate trei ipostazele. Si a ta … Si a fiecaruia dintre cei doi. Astazi, ordinea nu mai are importanta.
De multe ori,
iubirea…
privita prin fereastra, doare.
Ei se iubeau…
O zi a lor, inseamna,
un an de pamanteasca jale
Cred că suferinţa provine dintr-o criză de identitate… Le-ai oferit mărul şi apoi i-ai alungat din paradis.
Hmm, mare responsabilitate, pentru o singură persoană!
P.S. Stai liniştit, i-am văzut eu, zilele trecute – el lucrează la bancă, ea are un mic magazin de parfumuri şi cosmetice. Au patru copii şi o casă de vacanţă cochetă la marginea Vienei.
Par fericiţi – s-au adaptat – sunt oameni, ca noi toţi, la urma urmei…
dacă citeam „dincolo” poveste asta tăceam şi-atît;
nu spun că-mi pare rău pentru tine, spun doar : măcar ţi-ai realizat „lipsa” şi, poate, asta doare mult mai mult 🙁
Iata ca exista iubire curata , dincolo de orice mizerii. Poate fi o lectie…
cind am fost ultima oara ca ei? am fost vre-odata asa ?
cred ca de acum voi intra regulat aici 🙂
Nu a vrut sa împartă cu tine nici măcar momentul in care a savurat un măr ! pentru ăsta merita un tablou sau o statuie in care ea sa fie modelul!!
S-a ales cu o rememorare pe blogul tău. Pentru asta s-a ales cu imortalizarea pe blogul tău. Pentru asta vin, revin aici. Este mult? este putin? Dumnezeu cu mila, mie îmi ajunge măcar atât.
Din cand in cand bat strazile din Frankfurt si ii vad de fiecare data. Unii din ei cu mana intinsa, altii nu dar solidari in jurul siringii sau al ierbii, cu priviri speriate in cautarea masinilor de politie… Nu ii judec. Ma intreb un singur lucru: daca as ajunge acolo as putea oare sa ies? As avea atat de multa vointa?… Nu cred… Si tot acolo am vazut ca drumul catre lumea aia se face cu pasi mici, mici…
N-are de-a face cu societatea de consum; sper ca nici cu drogurile…As vedea-o ca o forma de umanitate, dar nu dintre cele blamabile. Pentru autor sunt niste semnale…
De cand am vazut filmu ala stiam eu ca nu o sa sfarseasca bine Julie Delpy cu prapaditu alalalt.
ai locuit la viena! si te-ai intors in mocirla asta! gata, nu te mai citesc!
Se săturaseră ăia de mine:)
Povestioara asta mi-a reamintit de o imagine vazuta in Venetia.Dupa ce am iesit din gara Santa Lucia am luat-o la stanga si am ajuns intr-o piateta unde intr-un colt am vazut o cersetoare batrana. Era saracacios , dar curat, imbracata. In fata tinea o farfurioara in care stateau cativa banuti si o bucata de carton pe care scria „Ho fame”. Ni s-au intersectat privirile si nu am putut sa nu remarc ochii ei albastri, dar tristi. Am mers mai departe, dar privirea aceea ma va urmari toata viata. Oare de ce nu i-am dat si eu un banut?
Splendid! Sper că scrii. O carte, vreau să zic.
Chiar nu e nevoie de comentarii la povestea asta…
Cu stima
Cosmos
E incredibil de greu sa nu-ti fie incomoda fericirea deloc complicata a unor oameni pe care-i catalogasei deja drept nefericiti.
E frustrant sa vezi ca unii au bogatia spirituala sa-si poarte saracia fara sa-si planga de mila iar cand realizezi ca in mizeria lor iubirea indrazneste sa supravietuiasca, esti mahnit de timpul pierdut incercand sa-i creezi inaltatorului sentiment, confortul necesar infiriparii si dezvoltarii in timp.
Vezi, de aia nu ma duc eu la Viena 😛
Povestea de aici, ca de altfel majoritatea povestilor tale de oriunde, ma ajuta sa ma cunosc. Genereaza intrebari la care eu imi raspund, surprinzandu-ma. Si surpriza vine nu neaparat din raspunsul meu ci din zona de unde rasare intrebarea.
Ce este acea mizerie in care daruirea, altruismul, generozitatea exista in forma pura?
Ce este prosperitatea spre care tindem dar in care nu mai gasesti urma din acea simtire si sentimente pure?
Doresc aceasta prosperitate? Sunt impotriva acelei mizerii?
nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca ,privind generic,omului ii este necesar atat de putin pentru a fi fericit…si uneori,BINELE,chiar daca este facut cu bune intentii ,poate capata alte valente…nu ma intereseaza si nu ma priveste cine sunteti dvs dar,de la o vreme ,simt nevoia sa va citesc ,si uneori ma si regasesc in unele din gandurile dvs.va multumesc.
spedy/03/07/2009
Stii ce-i frustrant la povestile astea despre oameni? Ca au un sfarsit care nu cuprinde si partea cealalta de interes.
E o mica doza de frustrare, de neimplinire ca nu stii, ca nu afli, ca nu esti partas la continuarea povestii…
Aşa este. Asta e de fapt partea cea mai supărătoare: când te extragi din poveste rămâi în afară, nu reuşeşti să îi afli şi urmarea. Şi, nu de puţine ori, abia ceea ce urmează merită povestit… sau aşa îmi imaginez.
@ Cabral. Putin probabil sa faca ceva mai maret, mai frumos, mai memorabil; au ramas in memoria noastra cu ceea ce-i defineste! Ce haz ar avea sa povestim ce-a urmat dupa nunta Cenuseresei?
Camusian…
Mulțumesc.