Niciodată nu am spus că-l cunosc. Ne ştim doar. Ne salutăm, stăm la palavre… îndeplinim tot acel ritual simplificat care ne îngăduie să ne numim amici. De fapt îl suport cu greutate mai mult de un minut. Un minut e în regulă, ne salutăm, aruncăm o glumă… apoi începe să mă calce pe nervi cu fanfaronada lui. Îşi ia poza studiată de mascul debordând virilitate, vitalitate şi, în general, tot ce pare încărcat cu testosteron.
Mă enervează felul în care se îmbracă, jeanşii lui mulaţi şi cămăşile descheiate până la buric; mă irită vocea lui fabricată, fals baritonală, cu o raguşeală prefăcută, studiată; frizura dichisită şi obrazul proaspăt neras, cu barba tunsă atent, la exact jumătate de centimetru. La fel cum mă scoate din pepeni aerul flegmatic, indiferenţa jucată, cu care se stropeşte la ieşirea din casă aşa cum se stropeşte cu after shave – demers perfect inutil pentru un macho cu barbă de exact jumătate de centimetru.
Dacă vreodată vedem vreun film împreuna este obligatoriu să mă scoată din ţâţâni. Cu glumele mârlăneşti, cu hlizeala neroadă şi comentariile inepte: hai, bă, i-o tragi sau o laşi? … ce guşter! bărbaţii nu plâng… numai muierile şi mucoşii.
Îmi recunosc slăbiciunea… Am văzut cândva împreună The Kite Runner şi, la un moment anume, ochii mi s-au înceţoşat. M-a înghiontit hlizind tembel: hai că eşti guşter! plângi la filme? Bărbaţii nu plâng, tată, doar muierile şi mucoşii.
Dacă ascult altă muzică decât heavy mentalul lui… „muzică de popo! schimb-o!”.
Totuşi ne salutăm, stăm de vorbă şi îndeplinim tot acel ritual sumar care ne îngăduie să ne numim amici. Acum ceva vreme am dat peste el într-un loc unde îmi vine greu să merg, dar în care ajung din când în când, ca să mai stau de vorbă cu tatăl meu, odihnească-l Dumnezeu. Când l-am văzut am tresărit. Nu era acelaşi om pe care îl ştiam. Am avut grijă să nu mă las văzut. Jeanşii nu mai stăteau cambraţi pe el, iar cămaşa era încheiată aşa cum se cuvine. Gelul lipsea din păr şi vocea urcase cu o octavă, dar era mai caldă, era voce de om. Şi şoptea, aplecat deasupra mormântului. Povestea ceva. Plângea. Şi mângâia crucea. L-am privit aprinzând o lumânare şi aşezând-o cu grijă în cuşca mică, neagră, de tablă. M-am strecurat mai departe cu grijă, fără să mă las văzut. L-am mai văzut aşezând o fotografie pe mormânt, sărutând crucea şi apoi plecând.
La plecare am trecut pe acolo. Nu am să vă spun ce nume scria pe cruce. Nici anii trecuţi acolo. Nici măcar ce era în fotografia micuţă aşezată pe lespede.
Ne salutăm, stăm de vorbă şi îndeplinim tot acel ritual sumar care ne îngăduie să ne numim amici. Ieri ne-am văzut iar. Şi i-am spus că mă bucur să-l revăd. Şi chiar mă bucuram. Din toată inima. Mi-a răspuns:
-Du-te în pula mea, astea-s texte de popo… bem o bere?
Toţi suntem amici cu el, săracul…
Exista ‘ceva’ in spatele fiecarei imagini pe care o vedem. Uneori acest ‘ceva’ merita din plin a fi descoperit, alteori nu. Uneori poti descoperi, alteori nu. Iar interpretarile sunt subiective.
Sa fie si asta text de popo?
… shi ? atzi baut berea aia ? 😉
incearca sa para om normal… si uite care este „imaginea” normalului in Romania…
Nu suntem toti asa?
Macar un pic…
Maestre, ai auzit? Şi-a făcut Mecanismu’ blog nou. Nu spun cine-i, că nu vreau să-i fac reclamă, dar s-a dat de gol când a spus că-i ghei de femei…
Maestre, asemănarea-i izbitoare, jos pălăria!
Incerca sa îl pofteşti sa se duca la „origini” direct, când debitează o marlanie. Urmăreşte atent fizionomia specimenului si daca casca gura sa spună ceva complectează la foc automat „ai sictir”, pe urma te întorci cu spatele si pleci nu este nici un pericol este si las. In privinţa compasiunii ea este fără limite, poate fi acordata aproape oricui. Nu oricui, aproape oricui!!!!!!!!
Excelenta povestea. Asa e. Ne ascundem, fara discernamant. Ne ascundem pentru ca nu vrem sa ni se faca rau. Si, din pacate, ne ascundem si de cei care ne-ar putea face bine.