Îmi vedeţi penele?

De câteva zile nu am avut vreme nici să mă cercetez, să văd dacă mai sunt viu. Şi de ce. Abia astăzi am găsit vreme să fac obişnuitul rond al blogurilor. Şi făcând asta am poposit la prietenul Cabral. Am poposit mai mult de o clipă. Mai mult de un ceas. Am rămas pur şi simplu acolo până când am reuşit să mă ridic, întâi pe coate, cu greutate, respirând greu, apoi temător pe picioare. Dar m-am ridicat. Şi pentru asta am a le mulţumi cititorilor lui Cabral.

Mai întâi citiţi aici. Iar apoi parcurgeţi comentariile, vă vor ajuta să vă ridicaţi, să împingeţi aer în plămâni.

Nu ştiu cine e cretinul care mi-a mâhnit prietenul, dar de cretini nu duce lipsă ţara asta. În un an şi jumătate de când trag de blogul ăsta puţine au fost zilele în care nu mi s-a pomenit de Auschwitz ori despre rolul benefic al camerei de gazare în asigurarea curăţeniei rasei albe. Am dat porcăriilor ăstora importanţa pe care o merită.  Azi, citind la Cabral, am înţeles că greşeam.

Astăzi Cabral pare să fi trecut momentul de scârbă şi jale. Şi mă bucură asta. Pentru că e un om bun. Pentru că sunt puţini oamenii pur şi simplu buni. Pentru că are cititori asemenea, cititori pe care îi merită. Şi ne închipuim că acum e totul în regulă, că din nou, noi, suma celor buni am biruit şi am mai gonit o dată negura. Şi nu e aşa. Doar ne-am strâns zid în jurul unuia de al nostru, lovit acum. Şi ne-am strâns mai aproape, lipindu-ne până la nivel epidermic ( acolo unde pigmentul nu mai există ci doar respiraţia adâncă a ceea ce ne face oameni), înghesuindu-ne în colţul ăsta îngust al odăii numită România. Şi ne-am închipuit că e bine. Şi că am alungat demonii. Şi nu e bine. Nici demonii nu-s speriaţi. Doar noi vrem să vedem astfel. Şi cu zidul făcut din noi în jurul celui lovit credem că am clădit în odaia cea mare o alta mai mică, una a noastră. În care cu toţii ştim zbura. Indiferent de numărul şi culoarea penelor, aici, cu toţi avem aripi. Unele nici nu au pene, sunt doar o membrană de piele uscată întinsă pe o aripă de liliac. Dar suntem noi. În odaia noastră. În odaia cea mare a lor.

Iar dacă vă uitaţi atent la mine, spuneţi, nu e aşa că îmi vedeţi penele? Sunt corb şi Edgar Allan mi-e martor.