Despre alegera viitorului preşedinte al României am vorbit şi, cu siguranţă, vom mai vorbi până ce se va săvârşi. Pentru că dincolo de litera constituţiei, pentru cei mai mulţi dintre români, preşedintele este un fel de factotum, un soi de divinitate cu mandat pentru cinci ani. Dacă descifrezi mecanismul gândirii electoratului, mecanism rudimentar, de altfel, atunci devine extrem de uşor să converteşti prostia în voturi.
Într-o proporţie covârşitoare, electoratul român este imun la doctrine sau enunţuri programatice. O moacă simpatică preţuieşte mai mult decât un program logic şi articulat. O ţucătură la periniţa electorală e mult mai valoroasă decât un discurs rotunjit după toate regulile retoricii. Lucrurile sunt simple şi nu admit inutile complicaţii. Invocarea limitărilor constituţionale nu interesează. Recursul la logică nu impresionează. Alegătorul are aşteptări clare şi limpede formulate, iar rostul candidatului e acela de a demonstra că el poate fi furnizorul de minuni necesar.
Am mai spus-o: o greşeală teribilă este miza pe inteligenţa electoratului. Votul alegătorului român are două motivaţii fundamentale: aşteptările şi ura. Ambele la fel de iraţionale. Ura faţă de un contracandidat devine bun capitalizabil dacă este corect canalizată. Invocarea greutăţilor viitoare nu ajută, dar evocarea râurilor de lapte şi miere va convinge o masă importantă de electori. Desigur, micii, berea şi sacoşele bine ticsite îşi au rolul lor. Dar trebuie reţinut că miza pe inteligenţa electoratului este o greşeală. Candidatul de succes nu îşi poate îngădui ezitări ori scrupule în faţa a ceea ce pare demagogie evidentă.
Repet: ura faţă de un candidat şi prostia sunt bunurile convertibile în voturi. Ce te faci însă când chiar tu, candidat, te afli în incomoda postură de detestat de cei mai mulţi dintre alegători?
” Ignoranta este avatarul unora ce doresc sa fie apreciati…” Moliere
Eu vreau sa-mi spuneti ceva despre Marian Bataiosul! 🙂 Eu pe el il votez! 😀
De-aia ar fi bună o monarhie onorifică…
Băieţi învăţaţi de mici să stea toată ziua în tunică cu fireturi, să fie diplomaţi, să danseze vals şi să pupe mâna la doamne. Sau, mă rog, ce ifose s-or mai purta prin lumea diplomatică… A! şi să ştie imnul şi să aibă un profil frumos, de medalie.
Cam atât (mi)-ar fi de ajuns.
De ce nu un preşedinte decent, aşezat între pereţii Constituţiei? Chiar aşa de greu o fi de găsit?
Mie mi se pare inutilă funcţia în sine… Şi apoi, cu un rege sănătos, cheltuielile de învestire se-mpart pe două-trei decenii, cel puţin. Mult mai fezabil.
Bre, cred ca prostia in politica tine rolul acidului in chimie, nu poti sa faci nici o experienta fara ea. Politica iubeste prostia, are grija de ea, ii palpeaza pulsul, ii ia constant temperatura. Are grija de cel mai bun vehicol care duce umplutura in stomac. Na, ca ma filozofez dupa ce-l privii pe primul interlocutor al natziei…