Uneori îţi vine să le laşi dracului pe toate. Înţelegi că tot ceea ce numeşti luptă e doar aer inspirat şi expirat. Expirat mai stricat decât cel inspirat. Şi înţelegi ce distanţă enormă e între ce îţi doreşti şi ce ţi se întâmplă. Între România pe care o proiectăm în cuvintele noastre şi cea care respiră, năduşeşte şi pute în jurul nostru nu e absolut nicio legătură. România de azi e un paradoxal şi crud inventar al disperărilor şi nesimţirii. Al disperării unora, mulţi tot mai mulţi. Şi al nesimţirii altora. Şi ei tot mai mult. O ţară în care disperarea însăşi a devenit ţinută de paradă, accesoriu şic, element de PR. Numai bun de atârnat prin talk-show-uri, numai bun de etalat în lumea bună.
Există însă şi disperări tăcute şi profunde. Cenuşii şi amare. Ale celor care renunţă. Disperări care strigă cu glas de lehamite, care fără a se învecina cu scârba au glasul şi culoarea ei. Pentru că în ţara asta frica e mereu mai puternică decât dragostea, disperarea mai cuminte decât împlinirea maţului.
Vorbim despre participarea la vot, despre identificarea unui candidat votabil ori despre enunţarea unor programe seducătoare. Despre foşnetul fustelor din politichie şi zgomotul sacadat al tocurilor de pantofi pe marmura palatelor. Iar toate acestea mi se par nu inutile ci ridicole.
Eram pregătit să revin cu precizări şi explicaţii legate de articolul precedent, cel referitor la participarea la vot. Am primit apoi un mesaj de la un prieten drag. Nu am să vă spun cine e, nu am îngăduinţa lui. El există şi l-am pomenit destul de recent. Şi după asta mi-a pierit pofta de orice. Şi de mine însumi. Iar scrierea despre vot, Băsescu, Geoană şi restul insectarului mi se părea de-a dreptul obscenă.
Am să vă las, în schimb, să citiţi din rândurile prietenului meu. Eu nu cred că îl pot întoarce din drum, dar poate ceva ne poate împiedica pe noi să-i urmăm calea.
Citiţi:
Cam de vreo lună, m-am hotărât. Fac toate pregătirile pentru plecarea mea de aici. Pe 19 septembrie mi-am luat zborul.
Nu pot să spun că m-am plictisit, pentru că România nu mă poate plictisi. Dar vreau un trai mai bun, și dacă deocamdată nu pot să fac ceea ce îmi doresc, am să fac ceva pentru bunăstarea mea financiară, iar acolo pot face acest lucru.
Mi se pare greșit să fiu pus în imposibilitatea de a munci și în situația de a mă lupta pentru asta. Dacă aș fi reușit să câștig mica luptă de aici, nu aș fi fost împlinit nici sufletește, nici materialicește. Ar fi fost o himeră, numită viață. Iluzia că trăiesc sau jocul de-a trăitul.
Am pierdut și ca orice pierzător, părăsesc câmpul de luptă. Dar nu țin capul jos, pentru că nu am în fața cui să o fac.
Plec permanent și nu vreau să revin aici niciodată… sau poate trec, din când în când, să cumpăr un ziar. Știi cum spunea un ilustru necunoscut: dacă voi nu mă vreți… nici eu pe voi.
În Herastrău am întâlnit un om fără casă care aduna peștii morți din lac. Între timp, ambasadele și Pipera contabilizează apa în care înoată peștii…
Îmi pare rău că nu am apucat să ne vedem , dar cine știe prin ce colț al pământului ne întâlnim…
Asa m-am simtit si eu pana am plecat … ca un invins … Pacat ca mentalitatea romanului e foarte greu de schimbat, pacat ca din ce in ce mai multi or sa aleaga sa plece – nu ma refer aici la capsunari sau alte categorii, ma refer la oamenii inteligenti, ma refer la doctori, profesori, ingineri. Toti sunt in cautarea acelui loc unde sunt respectati, unde sunt platiti pe nivelul muncii prestate, unde au un cuvant de zis cand e vorba de guvernare. E atat de bine sa fii departe de marlanie, de coruptie, de indiferenta semenilor tai …
In capsunarie am avut colegi de munca un absolvent de drept si pe sotia sa profesoara de limba franceza.Ma intreb daca erau mai putin inteligenti decit „telectualii tai.Uite aici un banc:D-zeu se hotaraste sa imparta inteligenta omenirii.Dis de dimineata ,pe la sase,sf.Petru imparte puhoiului inteligenta din stoc.La un moment dat se termina stocul.Pe la 7 apar alti doritori de inteligenta.Doamne-doamne le mai asigura un pic de minte dar numai 50% fata de cei matinali.Pe la ora opt sf.petru vine disperat la seful supem:Doamne ce ma fac cu cei care vin acum mai tirziu ca nu mai am nimic in depozit?D-zeu ii raspunde sec :la astia da-le diplome.Vezi mai poarta basca aia poate iti iese si tie o circumvolutiune ,desteptule
Nu e singurul care o face…
Cum spuneam si eu intr-un post anterior cu infinit mai putine cuvinte…..
Mă tem că vom pleca mulţi…
In fond, care e diferenta intre a te simti strain acolo si a te simti strain aici ?
Ce pacat ca tot mai multa lume gandeste asa. Si mai ales ce pacat ca nimanui nu ii pasa! Oare daca ai 50 de ani te mai poti gandi la plecare sau esti condamnat pe veci?
Vorbiti cu cei care au plecat, dar nu le ascultati cuvintele. Doar priviti-i-le ochii. Veti vedea oameni impliniti materialiceste, dar macinati de o tristete adanca. Daca ii veti asculta, va vor spune cat sunt de multumiti, pentru ca sunt apreciati la justa lor valoare (si asa si este), va vor spune ca au realizat intr-un an cat ar fi realizat in Tara in 5 sau 10 (si asa si este).
Fiti siguri ca nu ii veti auzi vorbind despre Craciun … sau despre noaptea de Inviere. Nu ii veti auzi vorbind despre prietenii de acolo si nici despre multumire sufleteasca nu va vor vorbi.
Au sa va spuna despre copiii lor cat se descurca de bine cu invatatura, desi la scoala li se mai aminteste cateodata ca sunt alogeni. Au sa va spuna ca nu se mai pune problema revenirii in Tara, din cauza copiilor, desi poate mai tarziu … la pensie …
Am sa va spun un secret: de fapt nu isi pot permite masina pe care o au; platesc din greu la banca pentru ea. Nu isi pot permite vacantele despre care vorbesc, pentru ca vorbesc mereu despre aceeasi vacanta si prefera sa isi faca concediile ieftin, undeva la rudele din Ardeal.
Ei nu va vor spune niciodata altceva decat ca sunt fericiti ca au plecat din tara, pentru ca altfel ar trebui sa isi recunoasca esecul. Uneori vor spune cuvinte grele despre Tara, pentru ca altfel de ce au mai plecat ?!
Tu sa ii asculti si sa ii lasi sa isi verse oful, chiar daca in cuvinte spun altceva decat sa blesteme ziua cand au vandut apartamentul de la patru. Daca te-au ales pe tine ca sa iti spuna cat de bine o duc, atunci ai datoria sa ii asculti pana la capat si sa te faci ca nu stii ca inseamna sa fi strain in tara straina. Daca poti, fa-te ca ii invidiezi putin.
Te rog mult, fa-o de dragul lor, de dragul celor care nu se vor mai intoarce decat poate mai tarziu … la pensie …
Stimati forumisti,
Sunt plecat din anul de gratie 2000, Septembrie. Cu voia domniilor voastre, as dori sa va prezint niste realitati personale pe care sper sa le acceptati asa cum le prezint, chiar daca unele intra in contradictie cu ideile voastre:
@ Fallen si Mordehai: eu cand am plecat nu m’am simtit invins ci dimpotriva: a fost o decizie rationala corecta si eram in controlul vietii si nu viata ma controla pe mine. Asadar o senzatie placuta de a fi in controlul viitorului, fara romantismul gotic sumbru si masochist pe care’l percep de la multi referitor la acest subiect.
@ subiectul automobil: am nevoie de masina odata pe saptamana la cumparaturi si cand ies prin plimbari sau concedii. Folosesc bicicleta zilnic si cu asta cred ca fac servicii inimii si vaselor de sange. Am cumparat masina cu ‘banii jos’ pentru ca modelul pe care l’am cumparat nu are nevoie de credit iar eu nu am nevoie sa ma sparg in figuri. Pretul nu conteaza insa pot sa zic ca nu am suferit deloc cand am platit-o din contul curent. Poate o sa primesc eticheta de ‘looser’ dar prefer sa platesc banii pe concedii de calitate si pe inchiriat de masini decat sa ii ingrop intr-o masina cu fitze ce rugineste in ploaie (ca orice alta masina)
@ Petronius: daca ma privesti in ochi o sa vezi urmatoarea chestie: bucuria ca am driblat 50 de ani de comunism + 20 de tranzitie si sunt profesional si mental tot acolo poate mi-ar fi placut sa fiu daca rusii nu ne dadeau cancerul comunist si in ziua de azi aveam Regatul Romaniei. Practic am satisfactia ca mi-am sters ‘greaua mostenire’ care fara sa fiu intrebat, mi-a fost pusa in spate.
@ Romania. Domnilor, toti isi zic – s’a dus Tara de rapa. Sa recapitulam de ce: al doilea razboi mondial, decimarea elitei, lagarele mortii naziste si comuniste, handicaparea mentala a unei natii prin comunism si distrugerea tuturor paturilor sociale, promovarea tractoristilor in pozitii de profesori la ASE etc. Dupa toate acestea, avem cumva pretentia sa fim la nivelul Frantei de exemplu? nu am fi nerealisti?
@ Francia si Romania: daca vreti sa vedeti cam cum ar fi aratat Romania monarhica, nealterata de comunism, faceti o plimbare in Franta in orase mari si mici. O sa vedeti un spirit de normalitate si de asezare ce ne lipseste. Dar si un model de ceea ce am putea fi.
@ Invidia: este o pierdere de vreme si in Tara se pare e un sport national. Petronius in mod artistic ridica aceasta problema. Mai bine energiile invidiei ar fi canalizate spre obiective constructive.
@Fericirea de a pleca din tara: nu sunt nici fericit nici nefericit. Mi-e tot una pentru ca in tara vin de cate ori vreau si ‘plecatul’ in ziua de azi e o chestie relativa. Londra-Bucuresti se strabate in 3.30 ore cu avionul, asadar distanta devine nerelevanta.
@Alogeni: interesant concept insa domnilor: care dintre noi poate sa jure cu dovezi stiintifice (nu mistice) cum ca este Roman 100% sau Englez 100% sau mai stiu eu ce natie. Nationalismul este o gluma proasta – suntem mai amestecati decat ne-ar place sa credem. Daca oricare dintre voi sapa 300 de ani in arborele familiei, surpriza o sa fie ca sangele daco-roman (care o fi ala?_ e amestecat cu unguri, sarbi, bulgari, greci, rusi, ucrainieni, germani, everi, tatari si lista poate continua. Respecivii unguri, sarbi, bulgari etc au alte amestecuri.
@ Paste si Craciun: revin de cate ori vreau – imi place cum este la noi si atmosfera speciala. Ce ar mai fi de zis?
Sunt plecat doar in alta provincie a Europei si sunt acasa acolo unde vreau sa ma simt acasa. Daca nu imi place undeva, nu ma mai duc a doua oara. Simplu, nu?
Ceea ce uitam (cu totii) este ca suntem doar chiriasi in Viata. Nu posedam nimic, ci doar dreptul de a utiliza ceva temporar. Nici macar pe corpul nostru nu suntem proprietari, daca il tratam prost, suntem evacuati!
Asadar, la ce ne folosesc atatea energii risipite aiurea cu ‘la noi’ si ‘dincolo’? Nu este datoria nimanui sa ne faca fericiti, bogati sau cu reputatie internationala. Daca nu reusim ceva, vina ne apartie in totalitate.
Sa auzim numai de bine.
Mi-am ranit genunchiul la Miercurea Ciuc saptamana trecuta. Daca mi-l raneam acasa, la Bucuresti, in Philadelphia sau in Tibet, m-ar fi durut exact la fel. Durerea, bucuria, si multe altele nu au granita culturala. Si in afara traiesc tot oameni. Venetic in tara ta sau in alta parte e cam acelasi lucru. Timpul se comprima, distantele se scurteaza, internetul ne alina doruri. „Exilul” este mai nuantat astazi, dar, vai, mult mai dulce, chiar numai din motivele aratate mai sus. Stam astazi in fata unui fenomen – migrarea – pe care, daca nu ar mai exista si cei din generatiile mai vechi, poate nu l-am privi nici cu tristete, nici cu mirare. Lumea se schimba mai repede decat avem noi viteza de asimilare a fenomenului.
In continuare scrisesem inca doua paragrafe, dar le-am sters, pentru ca repetau multe din lucrurile care s-au spus deja. Deci trecand peste viata mea plina, cu multe bucurii si cu tristeti pe alocuri, trec la concluzie: dimineata ma trezesc, ma bucur de familia mea, si ma gandesc in ce tara imi va pleca urmatorul copil. Pare simplist si superficial. Pare abandon de tara, de idealuri. Vai, plecam acum, cand e ATATA nevoie de noi. Cata lasitate!!!
Yeah, right!
Daca o sa fiu sanatoasa si in viata o sa fac turism international, la copii. Va astept pe toti cu drag, la o cafea si o tigara, nesanatoase, neecologice, va astept sa facem „prostii” cu bucurie si lipsiti de constiinta patriotica (o fraza de dansii inventata).