Pseudojurnal

Sunt locuri de care te îndrăgosteşti de prima dată. Iraţional şi aparent făra niciun motiv. Tot astfel există locuri în lumea asta de care ai avea atâtea motive să te îndrăgosteşti. Pentru că alţii au făcut-o înaintea ta, pentru că o abundenţă de stereotipuri te invită să le priveşti într-un fel anume, cu un ochi aliniat pe un contur deja desenat de alţii, pentru că aşa se cade sau pentru că ar fi de prost gust să nu o faci. Şi totuşi ajungi să urăşti acele locuri încă din prima secundă. Zidurile sunt aceleaşi, scorojite cu stil şi dichis, pietrele sunt lustruite de miile de mâini care le-au atins, statuile reci şi încremenite în expresii forţate, nefireşti, sunt acolo, purtându-şi cu indiferenţa zestrea de fecale de păsări şi patina zecilor de ochi bulbucaţi către ele. Şi totuşi urăşti locurile acelea. Pentru că dincolo de duhurile prezente sau doar închipuite, dincolo de ierni, veri sau legende croşetate din cel mai kitsch macrame, a existat un gest, o voce sau absenţa unui gest, a unei voci, ori a unui cuvânt, care să dea semnificaţie tuturor acelor bolovani ciopliţi ori clopotelor bălăngănindu-se zgomotos şi cu pretenţia de solemnitate. Ori pur şi simplu din lipsa nevoii de înţelesuri.

Aş străbate un loc comun spunând că singurele noastre decepţii se nasc din propriile inepte, tălâmbe aşteptări. Ce stereotip grozav: doi imbecili care se cred îndrăgostiţi, sărutându-se sub imaginarul balcon al Julietei din Verona ! Aceiaşi doi stupizi care câteva ceasuri mai târziu se vor îmbuiba cu o pizza bine îmbibată cu untură, ţinându-se de mână şi rânjindu-şi idiot, cu lucrările dentare sclipind la lumina lumânărilor. Apoi vor purcede la eternul schimb de fluide şi legăminte în aşternuturi, mai mult sau mai puţin apretate, pentru ca, în fine, peste o vreme, mai lungă sau mai scurtă, să se poată scărpina în nas povestind despre ăla sau aia cu care au văzut un balcon, între două felii de pizza şi o copulaţie.

Omul modern este, indiscutabil, un mistic. Într-o măsură mai mare, mult mai mare decât cei dinainte vreme. Nu întotdeauna misticismul se hrăneşte din demenţa unei religii; omul modern, mai comod şi mai cu ifos, nu are capacitatea de a-şi fabrica propriile mituri. E încă prea leneş pentru a-şi construi propriile superstiţii, aşa că, lesne, într-o societate fast food, fast love, preia de-a gata concepte preasamblate, idoli kitsch şi ideologii dezarticulate, născute din inepuizabila resursă de stereotipuri care este Hollywood-ul. Apoi prin repetiţie şi mimetism, prostia se ritualizează devenind astfel un mit modern, rahitic, hipocefalic, exoftalmic, dar uşor de înţeles, uşor de imitat ca ritual şi, mai ales, uşor de digerat, deci perfect consumabil.

Care dintre zevzecii pupându-se sub balconul din Verona visează la soarta celor două plăsmuiri shakespeariene? Cine e cu adevărat în stare, în condiţii care nu vizează psihiatria clinică, de astfel de sacrficiu, la urma urmei, absurd şi nefiresc? Răspunsul e simplu şi uşor de intuit: nimeni! Dar cât de şic îi atârna şuviţa lui Di Caprio… Şi astfel, aspirând la frizuri de starlete hollywodiene, zăpăciţi de muzică bine lustruită în computer, imbecilizaţi de videoclipuri şi repetiţia interminabilă a clişeelor, homo sapiens – să spunem- devine enoriaş sârguncios al bisericii sfintei prostii.

Fie că ne agăţăm de o simbolistică prefabricată sau ne confecţionăm, în grabă şi cu un entuziasm care ar fi trebuit să ne pară suspect, propriul sistem de simboluri, avem nevoie de ele,  de simboluri. Pentru că misticismul are nevoie de propria heraldică, de o iconografie asortată, oricât de sumară şi de precară. Şi ne repetăm acele semne închipuindu-ne că ele chiar poartă semnificaţia pe care noi vrem să le-o dăm. Până când ritualul repetitiv al exhibiţiei lor devine suficient, iar semnificaţia doar un accesoriu voluntar şi oricum inutil. Pentru ca, într-un târziu, să descoperim că nu un înţeles adânc a născut nevoia de simboluri, ci acolo, pe masă, existau nişte simboluri cărora trebuia să li se fabrice o semnificaţie. Şi astfel se naşte omul mistic modern. Cel care îşi imaginează iubiri ideale şi trăieşte revoluţii precare şi incomplete. Omul cu tatuaj hi-tech; îndrăgostitul modern, care nu mai poate fi menestrel, ci trimite femelei sale un mp3 pe mess, însoţit de emoticonul adecvat. Visând că, într-o bună zi, şi el îşi va putea duce femela sub un balcon, într-un oraş italian. Imaginând deja poziţia anume din care se va întâmpla sărutul, repetând în minte gestul, exersând fiecare muşchi pentru marele moment şi gândind la culoarea chiloţilor tanga ai alesei întru împerechere. Pentru că, veţi fi de acord, un amor serios are nevoie de o lenjerie de corp de firmă.

Şi astfel, idiotul contemporan, va fi îndrăgostit permanent, aspirând la romantismul de pliant turistic: „ o seară de neuitat în oraşul îndrăgostiţilor, unde puteţi cina la pizzeria X şi închiria o maşină de la firma Y. Sex shop deschis non-stop în centrul oraşului”. Şi îşi va consuma fierbinţelile în sesiuni scurte şi intense, marţea şi vinerea, holbându-se până atunci la filme hollywoodiene în format divx, la poza iubitei comprimată în jpeg şi ascultând melodia lor anume în mp 3. Sesiunile de ţinut de mână, priviri lăcrămoase şi prostii rimate sunt opţionale şi se plătesc separat.

Iar lucrurile sunt în regulă aşa cum sunt. Amorul se consumă pe credit, iar jurămintele se pot achita în rate- în cazul în care nu sunteţi satisfăcut veţi fi rambursaţi în termen de 30 de zile. Colecţia de amoruri de anul acesta vine într-o largă paletă de nuanţe de gri. Iar ei sunt fericiţi. Ele încă şi mai fericite. Câte lucruri nu se pot cumpăra cu cartea de credit care însoţeşte masculul pereche… Printre bipezii de care vorbim există , spune tot un mit urban, şi o specie rară şi nefericită. Aceştia sunt cei care, cândva, într-o bună zi, nu prea devreme, dar într-o bună zi cu siguranţă, vor contempla fresca rece şi scorojită a ceea ce a fost, încercând să îşi imagineze ceea ce ar fi putut fi. Iar aceştia vor muri, întotdeauna, singuri şi nefericiţi. Pentru că, dintre toţi, ei sunt singurii care ştiu cu adevărat cum ar fi putut arăta cândva creatura aceea bizară despre care atâţia vorbesc, cea numită fericire. Iar dacă vă sună familiar, stropiţi-vă cu apă rece pe faţă ( e lesne de găsit, gata îmbuteliată, la magazinul din colţ) şi încercaţi să vă treziţi. Vorbim despre lucrurui diferite!

Suntem dependenţi de iluzii şi nici măcar iluziile nu suntem în stare să ni le alcătuim singuri, le adunăm în grabă de pe rafturile supraîncărcate ale unei societăţi avide de senzaţii facile şi repede digerabile. Înfăşuraţi în fantasma aparenţelor ademenitor colorate ne desenăm fantasme pe pereţi, cărora, mai apoi, le aducem ofrandă. Într-o societate dependentă de orgasm nici nu are cum mira că atât de iute ne abandonăm unui hedonism iraţional şi dus până dincolo de saţ. Apoi inventăm ritualuri, semnificaţii şi cuvinte care să facă totul perfect acceptabil socialmente, pentru că aceeaşi societate ipocrită impune aparenţa castităţii, a unei morale excesive în care nimeni, de fapt, nu crede. Totul e în aparenţe. Sărutul a devenit o convenţie. Ne salutăm de bun venit, mai degrabă din complezenţă, ne salutăm de bun rămas, de cele mai multe ori tot de complezenţă; sau ne salutăm în preludiul grăbit al acuplării. Ne sărutăm în treacăt pentru a ne da de ştire că ne suntem în preajmă. Gestul există, cum spuneam, şi poate funcţiona perfect ca simbol, aşa că, foarte bine, îi putem repede inventa şi o semnificaţie.

Aflându-mă în una din pieţele Florenţei, strecurându-mă cu greutate prin marea de gură cască fremătând de nevoia de aşezare alături de nişte relicve, am zărit un cuplu care m-a cucerit. Cel puţin la prima vedere. I-am urmărit cu privirea, ţinându-se de mână, oprindu-se să se sărute, jucându-se copilăreşte sau rămânând îmbrăţişaţi şi privindu-se în ochi. Era ceva la ei care îmi părea altfel. Lipsa de interes faţă de pietroaiele îngrămădite după reguli care ar trebui să imagineze o anume estetică. Indiferenţa cu care alunecau pe lângă vitrinele de o opulenţă mai mult decât stridentă. Dar mai ales era ceva în felul în care se priveau, în felul în care îşi căutau unul altuia mâna, atunci când, pentru o clipă, mâinile li se despărţeau. Era în privirea lor o foame lipsita de lăcomie, lipsită de hămeseală, care mă câştigase. Sau aşa voiam să cred că văd. Aşa îmi închipuiam, lăsându-mă, la rându-mi, iluzionat de ţesătura aceloraşi aparenţe. Nu spuneam că singurele decepţii se nasc din propriile triste, rele aşteptări?

Din pură întâmplare –sau poate nu- i-am regăsit, câteva zile mai târziu, în Pisa. La o masă, într-o cafenea. M-am aşezat la o masă de alături, pentru că am simţit că îmi fusese dor de ei. Sau am crezut că îmi fusese dor de ceea ce voiam eu să văd în ei. Erau apatici, indiferenţi, chinuind scheletul câte unui zâmbet pe care şi-l arătau unul altuia când şi când. I-am privit vreme bună. Nu era acolo nimic din ceea ce văzusem sau crezusem eu că văd cu puţine zile în urmă. Doar indiferenţă plictisită. Ceva mai târziu, când un grup de cunoscuţi li s-a alăturat, cele două stafii au părut să revină la viaţă, lăsându-se antrenate într-o conversaţie animată. Totul a durat până când au rămas din nou singuri, îmbăindu-se în apa rece şi mâloasă a indiferenţei. Iar atunci parcă eu am pierdut ceva şi nu ei. Astfel s-au născut rândurile de mai sus.

În fine. Inevitabil, din dorinţa de a edulcora o scârbă, destul de săţioasă altfel, am simţit nevoia acestei pseudo-argumentaţii de final. Perfect inutilă şi încadrabilă în stereotipurile de care vorbeam. Adevărul e că cei doi, din exemplul de mai sus, sunt irelevanţi, iar problemele lor mă interesează la fel de mult ca polenizarea florii de spanac. Până la urmă nevoia de ieşire din scârbă există. Iar de scârbă te salvează mereu o alta mai mare. Şi pe planetă există cam şase miliarde de astfel de salvări.