Punctul 8

Am obosit să mi se spună că şi de ce trebuie să votez. Şi mai ales pe cine. Aceiaşi oameni, de aproape douăzeci de ani, cocoţaţi în amvonul înaltei morale , îmi furnizează opţiuni de care nu am nicio nevoie. În 1990 opinia publică era curentată de Proclamaţia de la Timişoara; punctul 8 al acelei proclamaţii, care le interzicea foştilor mâncători de rahat participarea la viaţa politică, devenise fundamentul unui catehism intransigent. Dezicerea de propriul trecut, de propriile opţiuni, mai mult sau mai puţin voluntare, nu suspenda penintenţa cerută de apostolii noii morale. Apostoli care, mutatis mutandis, nu găsesc deloc oportun să îşi aplice aceeaşi rigoare astăzi.

Lipsa totală de bun simţ a încetat de mult să mă mai surprindă, dar continuă să îmi provoace inutile şi imprudente indignări. Oameni care l-au susţinut cu un fanatism inargumentabil pe Traian Băsescu apar astăzi, oportun reorientaţi, confiscând tema contestării acestuia. Fără cea mai mică jenă, fără nicio tresărire. Ca şi profitorii lui Ceauşescu, cei ai lui Băsescu, adulmecând schimbarea, sesizând căderea în mizerie a obiectului adoraţiei lor de până mai ieri au pretenţia de fi credibili în contestarea actualului preşedinte, devenind, o dată în plus, goarnele răguşite ale nevoii de schimbare. Cei care s-au înfruptat cu neruşinare din cazanul sinecurilor băsesciene devin astăzi primii dintre nemulţumiţi, zgomotoşi, irascibili şi împodobiţi cu o intransigenţă pe care sunt incapabili să şi-o aplice lor înşile. Unul care mai ieri ronţăia şoriciul dimpreună cu Elena Udrea, care acum cinci ani postula că Traian Băsescu este singura alegere posibilă, calea şi măntuirea, încearcă să pară credibil azi, transformându-se subit din şef al fanfarei lăudătorilor în ţambalagiu în taraful contestatarilor.

Le-aş cere celor care l-au susţinut, cu un fanatism grotesc şi lipsit de orice argument, pe Traian Băsescu, să aibă bunul simţ şi să tacă. Nimic altceva. Doar să tacă. Şi deja cer, le cer prea mult. Greşesc şi închipuindu-mi că fanatismul lor era onest măcar în premiză. Raporturile lor cu Traian Băsescu nu admit nici măcar prezumţia recunoştinţei, fiind aşezate pe baze extrem de pragmatice: îmi dai- îţi dau. Asemeni celor de la Timişoara, din 1989, le-aş cere foştilor profitori, lăudători, adoratori ai lui Traian Băsescu să tacă. Doar să tacă.

Mi se va reproşa, poate, că pun alături lucruri care nu-şi suportă vecinătatea, comparând „epoca de aur” cu fetida „epocă Băsescu”. Socotesc însă că dictatura întunecată, mizeria represiunii şi a lipsei de orizont de dinainte şi tirania nesimţirii, a mojiciei, răbufnirea grohăita a prostului gust, a mahalalei, a lipsei de scrupule şi a hoţiei sunt materii la fel de toxice care îşi au locul împreună. Unii care au avut bravura de a tăcea când nu era voie să vorbeşti s-au crezut, după ’89, îndreptăţiţi să vorbească neîntrerupt. Lepădându-se de vechea ideologia, odată cu carnetele de partid, s-au împărtăşit iute din tainele unei sfinte drepte vag definite şi s-au grăbit să ni se autopropună ca modele şi instanţe morale. Validându-se reciproc, cu indulgenţă şi generoasă uitare- de care nu mai erau în stare în judecata altora.

În 1996 ni l-au propus pe Emil Constantinescu şi „soluţia Convenţia Democratică” dimpreună cu toată recuzita de ridicol a celor zece mii de specialişti şi a contractului cu România.  Susţinând opţiunea aceasta cu argumente care aveau aparenţa seriozităţii. În 2005 l-au propus, l-au susţinut pe Băsescu, deveniţi apostoli ai unui messia grobian şi cabotin. Seduşi de aparenţa „sincerităţii” acestuia sau, mai degrabă, mimând această seducţie şi explicându-o cu argumente ce aveau aparenţa seriozităţii. De fapt meschin interesaţi de obţinerea unor mărunte privilegii, nemeritate deminităţi şi, nu în cele din urmă, evaluând în cifre însoţite de simbol monetar binele foarte personal pe care îl aşteptau de la dionissiacul mântuitor. Şi astfel cei care se socoteau discipoli ai lui Noica s-au îngrămădit în corul grohăitorilor adoratori ai discipolului lui Bachus.

Iar astăzi, simţind iminenta prăbuşire a partenerului lor de negoţ ( mereu profitabil: laude contra sinecuri!) se grăbesc să ia în mâinile dolofane toba contestării. Şi să o bată zgomotos, fără ruşine şi fără măsură, făcându-şi loc, încă o dată, în faţă. Şi încercând, probabil, din nou să ne îndrepte privirea şi mână în care ţinem ştampila spre direcţia corectă. Cea din care apar mereu noi mântuitori, noi sinecuri.