Despre nimic

Cinstit să fiu, m-am cam scârbit de scormonitul prin vezica politicii. De fapt, la noi, nici nu sunt convins că toată risipa de verbe, prisosul de substantive şi inflaţia de adjective are legătură cu politica; mai toate discuţiile au de a face mai degrabă cu politicienii. Poate până la urmă asta e politica: suma politicienilor şi a nefăcutelor lor.

Găsesc deja obositoare neîncetata zarvă din jurul alegerii preşedintelui. Durează de prea multă vreme şi va mai dura ceva. Şi? Discutăm în permanenţă despre nişte personaje care aspiră la scaunul de la Cotroceni, reacţionăm microbistic, ne afişăm simpatii şi ne declarăm ataşamente, ne indignăm şi îi respingem pe alţii. Repet: şi? Care e subiectul? Alegerea preşedintelui? Atunci nu ar trebui să o luăm altfel?

În alegere ( şi apăs pe cuvântul ăsta: alegere! nu votare!) nu ar trebui să intre în funcţiune un set serios de criterii, un adevărat pat al lui Procust, dacă vreţi, care să măsoare potriveala personagiilor cu înălţimea demnităţii? Ori, de ce nu, potriveala cururilor de aspiranţi cu tapiţeria scaunului. Preşedintele ar trebui să fie mai presus de politică, iar criteriile cu care operăm în alegerea lui ar trebui să fie unele extrem de severe. În opinia unui naiv ca mine, demnitatea de preşedinte cere mai degrabă o seamă de calităţi morale şi mult mai puţină fleancă şi dibăcie în ale sforăriei poltichieşti. Evident, e greu de operat o astfel de alegere într-o lume în care maşinării monstruoase de fabricare a consensului sunt puse în mişcare, într-o lume în care aşteptările vulgului sunt măsurate pentru a se potrivi discursul de seducţie întocmai pe acestea; într-o lume în care candidatul la preşedinţie e un produs care poate fi vândut ca un detergent, de o echipă dibace de PR-işti si o armată de specialişti în ale manipulării. Şi totuşi îmi păstrez aşteptările, chiar dacă realitatea îmi refuză dreptul la speranţă.

Dacă vi s-ar cere părerea, dacă aţi fi în măsură să hotărâţi cine se poate muta pe scara voastră de bloc, aţi accepta orice vecin? Aţi accepta un vecin scandalagiu, beţiv, necinstit, cu o familie bântuită de apucături nelalocul lor? Mai mult ca sigur nu. Dar un astfel de personaj, iată, este preşedintele României. Şi ar putea deveni pentru un nou mandat. Iar dacă nu el, alţii nu cu mult diferiţi.

Pe bună dreptate mi se tot spune că trebuie scăpat de Băsescu. Şi sunt absolut de acord! Nivelul de degradare la care a ajuns societatea românească în anii din urmă este inacceptabil. Discursul public a cunoscut, la rândul său, o degradare dincolo de orice limită acceptabilă într-o societate normală. Constituţia şi ideea de lege a devenit subiect de batjocură şi prilej de încercare a şmecheriei, un  fel de alba-neagra, uite-o este, uite-o nu e. Ideea de interes naţional s-a transformat într-o manea cretină în care nimeni nu crede, dar pe care toţi o zbiară. Iar, cel mai grav dintre toate, noi încetăm cu fiecare zi să ne mai manifestăm ca un popor, devenind o aglomerare de tâmpiţi hăituiţi sau hăituitori, o masă sălbăticită din care a dispărut ideea de comunitate, în care şmechereala golănească e o virtute. Iar tot ceea ce într-o lume normală la cap ar trece drept viciu şi putreziciune aici este model de urmat. Ce naiba să mai spui când un derbedeu care îşi face un titlu de glorie din dispreţul său pentru şcoală vrea să arate el cum trebuie rânduită educaţia?

Am căzut de acord. Trebuie scăpat de Băsescu. Pentru a nu mai vedea ce am văzut ieri în Parlament. Pentru a nu mai îngădui ca scursurile societăţii să creadă că îşi pot permite orice. Pentru că senzaţia pe care o am e că am devenit cu toţii prizonierii unui personaj odios şi al putorilor sale. Trebuie scăpat de Băsescu. De acord.

Cum? Ei bine, nu cred ca asta se va întâmpla doar îndemnând oamenii să nu-l mai voteze pe derbedeu, dar la votarea lui X sau Y. Pentru că nu am făcut nimic. Mai întâi avem nevoie de scrutarea sinelui. Şi de o corectă definire a criteriilor. Mai întâi avem nevoie să devenim respectabili. Şi abia apoi putem cere respect.

Astfel am putea descoperi că preşedintele pe care îl aşteptăm nu ar trebui să fie deloc un personaj grozav, o alcătuire fără seamăn, un super-om. Ci un om simplu, firesc, respirând ceva tot mai rar la noi: normalitate şi bun simţ. Şi să ne ajute şi pe noi să redevenim normali. Iar normalitatea să fie din nou ce ştiam cândva că ar trebui să fie şi nu ce vedem în fiecare zi.