Textul ăsta a mai fost băgat la tarabă, dar mi se pare cum nu se poate mai oportună o revizitare.
– Iaca, măi băiete, cela care trece călare acolo e Vodă, vezi ?
– Unde, unchieşule ?
– Uite … ia… acolo ! Cela pe cal alb, cu strai frumos…
– Ptii… straşnic bidiviu, unchiule…
– Ci lasă bidiviul, măi băiete, eu de Vodă îţi zic… Că doar nu vede un mucos rupt în cur ca tine în fiecare zi chipul lui Vodă…
– Ei, unchiule, dar nici aşa mândreţe de bidiviu nu se vede în toată ziua.
– Dar isprăveşte cu prostiile, măi copile şi luminează -te de chipul Măriei Sale. Priveşte pe Vodă, cum îţi zic !
– Dar din partea mea poate să se ducă la toţi dracii Vodă. Şi cu dânsul toată strunga de lăutari şi burdihoşi care îi fac tovărăşie.
– Măi băiete, fii cu socoteală ! Ce vorbeşti tu acolo ? Ori ţi-ai pierdut minţile ? Ori te simţi prea lung cu un cap ?
Moş Ioachim cătă iute cu privirea dimprejur, să vadă dacă nu cumva mai luase cineva seama la vorbele nechibzuite ale nepotului său de frate, Lisandru. Tinereţe fără minte şi cu limba slobodă. Aşa împerechere e zălog de viaţă scurtă.
Moşul prinse bine de braţ pe tânărul său nepot, cel fără de minte. Şi strângând cu putere îi spuse:
– Ia seama la ce dai pe gură, băiete ! Că Vodă e aprig la mânie şi nu ştie multe !
– Dar mai dă-l la toţi dracii pe Vodă al dumitale, unchiule ! Că aşa mi-a ajuns de el ca de ciomag. Ce-i tot dai cu Vodă încolo, Vodă încoace ? Iaca şi-l vezi ! Chel, cu ochiu-n dungă, puchinos şi băutoriu. Ăsta ţi-i vodă !
– Cum zici, cum zici, nepoate. Dar mai este şi iute la fire şi crud. Şi mi-i să nu-ţi laşi tinereţea pe mâna gâdei ca să afli acestea.
– Ba să se ducă la dracu ! Că nu mi-i mie frică de poterele lui ! Nici de linguşitorii ce-i fac temenele. Doară scârbă de dânsul şi năravurile sale. Şi milă de mintea puţină a copilei sale.
– Acum să taci ! Ajunge !
– Ba iaca nu tac, unchiule ! Nu tac. Spune dumneata, acum de ce ne-a strâns chiorul aici ? Pentru ce ?
– Să ne batem, Lisandre. Cum de ce ?
– Da? Şi cu cine să ne batem, Moş Ioachime ? Vezi dumneata picior de duşman? Că atunci zău m-aş îmbărbăta şi mi-aş pune ferecătură gurii. Dar vezi dumneata picior de duşman ? Spune ?
– Taci, măi băiete… – răspunse Moş Ioachim cu glas stins şi amărât.
– Ba nu tac. Luna trecută nu ne-a strâns tot aşa ? Ne-a strâns ! Zicea că dau muscalii năvală. Şi am venit. Şi am stat aici preţ de o săptămână şi nu s-a văzut picior de muscal. Şi ne-a rămas grâna pe câmp. Şi vitele negrijite.
– Taci…
– Nu tac. Apoi asta iarnă tot aşa. Că dau turcii năvală. Şi tot aşa ne-am degerat aici ascuţind la săbii şi mestecându-ne minţile. Şi nu s-a văzut picior de turc. Iar acum un an încă ? Atunci cum a mai fost? Că ne-a strâns toată ţara, cu sabie, cu topor, cu ce aveam. Şi a venit Vodă aprig la glas şi viteaz tare să ne spună că vom lupta. Cu cine, Măria Ta, l-am întrebat noi ? Şi ai uitat ce ne-a răspuns ? Ai uitat, moşule?
– Zău, taci, copile…
Vodă adună lângă sine pe boierii cei mari. Privi cu aprigă căutătură împrejurul său. Să vadă dacă vreunul clinteşte ori are licăr de nesupunere în ochi.
– Boier Avram ! – strigă Vodă pe întâiul său sfetnic.
– Poruncă, Măria Ta ! – strigă boieru Avram înfăţişându-se domniei.
– S-a strâns ţara, boier Avrame ? – îl cercetă Vodă.
– S-a strâns, Măria Ta ! – răspunse boier Avram plecându-se cu supunere.
– Câţi, Avrame ?
– Nouă steaguri, Măria Ta. Şi călăreţi încă două steaguri. Şi oştile cele boiereşti…
– Nouă steaguri ? Nouă steaguri ?? Doar nouă steaguri, boier Avram ?
– E vremea culesului, Măria Ta … şi…
– Ia seama bine la ce spui, Avrame… ia bine seama!
Vodă îl privi cu asprime şi neîndurare pe boierul Avram care se făcuse palid precum ceara din lumânare.
– Iertare, Măria Ta- căzu boierul Avram în genunchi, la îndurarea domniei.
– Dacă îmi permiteţi, majestate !
Paharnicul Unguroiu era iscusit la vorbă şi trecut prin şcoală nemţească. Fugise în cele străinătăţi pe vreme lui Vodă Papuc, gonit de prigoană şi plictiseală. Iar acum se întorsese să-i fie paharnic, grămătic, lăutar şi sfetnic iubitului său Vodă Belea.
Tare îi plăcea lui Vodă să-l audă vorbind pe Unguroiu cel cu vorbă iscusită şi carte nemţească. Mai ales vorba asta:” majestate” îi bucura urechea peste măsură şi îi dădea gâdilătură porcească pe burdihanul mândriei.
Vodă întinse paharul, pe care vrednicul paharnic îl umplu degrabă. Apoi îl umplu din nou. Şi din nou. Şi încă o dată.
După pahare bune prinsese roşeaţă în obraji Vodă, luciu în ochiul cel bun şi veselie în glas.
– Hahahaha, ia zi Unguroiule, ce vrei să-i spui lu’ majestatea mea.
– Majestate, este indubitabil că în confruntarea de astăzi geniul vostru strategic prevalează şi nicidecum dimensiunea trupelor. Nu?
– Hahahaha, bună. Auzi, Avrame ? Geniul meu strategic, hahahaha ! Bine. Hai, strângeţi căpeteniile.
– Îndată, Măria… Majestate – zbieră Avram cu zâmbet slugarnic, căutând să vadă dacă i-a fost pe plac lui Vodă cu vorba aceasta nouă.
– Lasă-mă, bă, cu majestatea… Tu să-mi spui ” măria ta” … hai, marş şi-i cheamă pe … ăia… căpe… ăsta… ăla, mă… poporul !
Boier Avram ţâşni pe uşă să împlinească porunca. Şi fără de prisos zăbavă s-au strâns în faţa cortului lui Vodă boierii cei mari, boierii cei mici şi căpeteniile de steaguri ţărăneşti să asculte porunca domniei. Se afla acolo şi Moş Ioachim, ţinând aproape pe nepotul său Lisandru, pe care nu cutezase să-l lase din ochii săi, temându-se de slobozenia de limbă şi fire a acestuia.
Vodă ieşi din cort clătinându-se, dar plin de voie bună. Se urcă pe calul său alb, păşind pe spinarea lui boier Avram care se făcuse scăriţă, să-i fie uşor lui Vodă. Privea Vodă pe cei strânşi privirii sale. Îşi drese vocea, apoi strănută.
– Să trăieşti, Măria Ta ! strigară într-un glas toţi cei de faţă. Mai puţin Lisandru care murmură, doar pentru sine: „Să te ia toţi dracii de beţiv „
– Mulţumesc ! rânji vodă. Hahahaha ! Asta e de la ăla… geniul meu strategic. Hahahaha !
– Hahahaha ! încuviinţară toţi cei de faţă. Afară de Lisandru desigur. Care avea altă parere.
– V-am strâns aici … pentru că azi… ăăă … o să… ăăă…. Unguroiule !
Vodă întinse mâna. În care boier Unguroiu se repezi degrabă să pună pocalul umplut până la buză. Vodă stinse arşiţa gâtlejului şi continuă.
– Deci v-am strâns pentru că…. hâc! … azi o să ducem o luptă crâncenă ! Cu cine o să ne luptăm noi azi ştiţi ?
Cei de faţă se priveau unul pe altul. Nimeni nu ştia. Şi nimeni nu cuteza să încerce a ghici. Privirea lui Vodă se încrâncenă aşa că boier Veliboc încercă un răspuns:
– Cu… turcii, Măria Ta ?
– Nţţţ! – râse vodă.
– Cu muscalii ? încercă şi boier Avram.
– Eşti prost ! răspunse Vodă a lehamite. Altul !
– Cu leşii, Măria Ta ! strigă mai din spate Toader Căciulă, una din căpeteniile de steaguri ţărăneşti.
– Nu ! Hai, nimeni nu ştie ?
Boier Unguroiu surăse. Îşi drese vocea. Apoi hotărî să îşi încerce intuiţia.
– Majestate, cred că astăzi vom lupta împotriva corupţiei, nu ?
Toţi cei de faţă răsuflară uşuraţi. Da, asta trebuia să fie. Desigur. Deştept boier Unguroiu. Şi cu un an în urmă, la începutul verii tot pentru asta îi strănsese Vodă. Să se războiască, aşa zicea Vodă, cu dumneaei corupţia, ce va fi fiind şi aceea.
– Hahahaha ! Pe aproape, Unguroiule ! Ai fost aproape ! Hahahaha! Bună ! Vedeţi ? Şcoală nemţească… se vede. Da’ nu e asta. De data asta e ceva foarte serios !
Cei strânşi înaintea domniei prinseră a se cerceta unii pe alţii. Umbre de îngrijorare treceau pe chipurile boierilor cei mari. Tulburare şi îndârjire pe chipurile boierilor cei mici. Nelinişte şi hotărâre pe chipurile căpeteniilor de steaguri ţărăneşti.
Lisandru strânse pumnii cu aprigă îndârjire. Dacă de data asta Vodă i-a chemat cu dreaptă pricină, apoi va vedea Măria Sa că bărbaţi naşte ţara şi nu cârpe. Parcă îi trecuse toată scârba de metehnle domneşti şi simţea cum i se adună fierbinţeală şi vitejie în sânge.
– Cu cine, Măria Ta ? Porunceşte şi ne vom vărsă tot sângele !- strigă boier Tocmeală cu glas puternic.
– Azi o să ducem o mare bătălie. Pentru că azi…
Aici Vodă făcu o pauză de efect. Truc deprins de la boier Unguroiu. Îi privi pe cei dinaintea sa cu lucire crâncenă în ochi şi strigă de se cutremurară cerurile:
– Azi ne vom lupta cu… mentalităţile învechite ! Hahaha !
Toţi cei de faţă se cutremurară. Lăsară ochii în pământ, umerii le căzură cu un oftat. Doar Lisandru nu mai răbdă şi cu năduf în glas se răsti:
– Lua-te-ar toţi dracii de beţiv !
Pai si unde cautam noi un Lisandru bun pentru vremurile astea? Sau Lisandru asta e un personaj imaginar ca si Mos Craciun?
unii-s viteji, altii sfinti, altii mari, altii drepti … iar unii, doar unii, sunt doar niste betivi!
Misto text! Am doua … retorici:
1. Sper sa nu fie vreo aluzie sau iluzie;
2. Prigoana se scrie cu „P” mare
Voda, a prins din zbor sticla aruncata de paharnicul morar si a privit incretazator rabojul care-l fixa la 37 de coti fata de urmaritori . Voiam sa scriu sondaj CSOP , TB 37 % , MG 24, CA 13 si SO 10 % pen ca , in final sa-l avem stapan pe vecie impreuna cu doamna Elena
Bre, asta e scriitura de anticipatie.
Ca dupa cum vaz, la vremea cand matale ai scris-o, nu -mi amintesc cat de alba ii era iapa lui Voda Belea. Ca era rapanoasa, asta se stie .
Iar scarita de saltat in sa si-a luat de curand. Om boc la toate.
Nus` cum se potrivesc lucrurile la Maria Sa ,dar Majestatea a-nceput sa se gandeasca la-nparatie(a cerurilor ?)si face diligente pentru un spor la zeama de… clopot!?
spedy/12/10/2009
Mişto cronică, dar sper să fie cronica unei morţi anunţate. Poate că nu peste mult vei putea adăuga ultimul episod, în care să zugrăveşti cum toţi Lixandrii s-au răzvrătit şi, adunându-se cu mic cu mare la urne l-au răsturnat pe chior de pe cal, iar tot norodul a putut să vadă cum Vodă Belea o belea.
Ceea ce m-a ofticat în cronica asta este că n-am reuşit să-l dibui pe boier Tocmeală.
[…] dacă pun şi o imagine cu personajul, vă poate ajuta. Ce vă exprimă expresia de pe figura lui Vodă Belea? Dacă mă uit bine, undeva în spatele lui Zeus este şi dl. Guşă. Mare pişicher, […]