Desene cu călcâiul

Lucrurile acestea le-am scris pe blogul celălalt şi, poate, nu şi-ar fi avut loc aici. Dar în cenuşa zilei de azi nu am găsit altceva mai bun. Aşa că, pe cale de excepţie, am să fac loc aici acestor vorbe mai vechi.

-Tu nu eşti ca noi! – mi-a spus cel mai batrân dintre lupi, alungându-mă dintre ei.

-Du-te, tu nu ne eşti asemenea- m-a grăbit cel mai înţelept dintre vulturi.

Dintre oameni mă izgoniseră de mult, pentru că nu îmi înţelegeau graiul,  nici mintea. Deşi traiesc şi azi printre ei, mănânc pâinea lor şi mă murdăresc de murdăria lor. Trăiesc în cetăţile lor, iar armele lor mă apără de vulturi şi de lupi.

Căci atunci când ești alungat dintre oameni, ei te alungă intre ei dintre ei. Căci- și ei o știu- cel mai cumplit exil e acolo: in mijlocul lor.

Şi atât de mult tânjesc sa fiu lup. Sau măcar solzi sa am.

*

*  *

Copil fiind mi s-a cerut la scoală să desenez România în socialism asa cum o vad eu. Am desenat o frunză. La altceva nu ma puteam gândi.

Mai târziu cineva mi-a spus să încerc sa-l desenez pe Dumnezeu. Aşa cum îl vad eu. I-am desenat o frunză. Contururi clare, nervuri bine marcate…

Omul meu a privit atent, cu mâna la bărbie. „Profund” – a spus. L-am lăsat privind fix înspre frunza căzută pe hârtie. Când ne-am reîntâlnit m-a rugat sa nu-i spun nimic. Încă se gândește la problemă. Încă încearcă să găsească tâlcul ascuns.

Să-i fi spus că întotdeauna am desenat mizerabil? Că singurul lucru pe care reușeam sa-l desenez, la un anume nivel de inteligibilitate, era frunza aceea?

***

Lângă locuinţa mea, pe un perete al unei clădiri importante, a apărut un grafitti ciudat: „Răilor, eu sunt doar un prost”.

Privesc în fiecare dimineaţă textul şi ma gândesc la adevărul său evident. Într-adevar, lumea pare tot mai mult a se împărţi în răi şi proşti.

***

Nicio pasăre nu poate zbura. Zborul e acolo,în aer, crescând pretutindeni. Păsările au învăţat doar cum să-l culeagă.

***

Fiind copil am fost dus la spovedanie. Nu știu ce păcate voi fi avut atunci de spovedit, oricum nu îmi amintesc ce am mărturisit. Ţin minte doar că respirația preotului mirosea cumplit, insuportabil, a usturoi. De atunci, pentru mine, păcatele au un miros concret.

***

Purta mereu cu el o cutie. Prăfuită. În capac sădise două borte, prin care să pătrundă aer proaspăt. Era mereu zâmbitor şi aducător de vorbă bună. Puţine îl întristau. Iar dintre tristeţi niciuna nu-i era statornică.
– Ce porţi cu tine, în acea cutie? – îl întrebau cu toţi.
– Un zeu! – răspundea degrabă – Zeul meu!
Zâmbeau ca de o copilărie. Iar el trecea mai departe surâzând. Mâhniri nu îl ajungeau. Nici boala, ori slăbiciunea firii. Iar atunci când, în rătăcirile sale, se găsea apăsat şi obosit, făcea popas în iarbă, pe marginea drumului. Ridica uşor capacul cutiei şi vorbea zeului său. El spunea că primea răspuns. El spunea că primea povaţă. Pentru toate ale lui găsea zeul sau îndemn şi vorbă dreaptă. El aşa spunea. El aşa credea.
Şi toţi îl vedeau trecând pe drum, surâzător, purtând cutia în care se afla zeul său.
Apoi, o vreme, nu l-au mai văzut. Iar atunci când l-au revăzut era mohorât. Surâsul îi pălise. Era înnegurat şi tăcut. Iar în locul cutiei purta cu sine un vas mic, de lut ars, pecetluit. Iar de îl întrebau răspundea fără vlagă, cu adâncă tristeţe în glas, că  zeul său a murit. „Ce porţi cu tine atunci?” – îl întrebau ei?
„Cenuşa zeului meu…” – le răspundea cu glas tremurat.

***

Din trupul mort al copacilor se face hârtie. Pe care poeţii îşi scriu rătăcirile. Şi sinucigaşii biletele de adio. Pe care, însă, cel mai adesea se tipăresc minciunile oamenilor şi datoriile lor, unul faţă de celălalt.
Iar atunci când mor, oamenii se transformă în ţărână. Din care vor creşte într-o bună zi copaci. Într-un suprem gest de remuşcare faţă de regnul vegetal.